Am fost aseară în centrul vechi. Întâmplător m-am așezat la cea mai urâtă terasă pe principiul: ” e loc, bem un suc nu dormim aici ”. Terasa are un stil minimalist, multe lumini de toate culorile, ceva sticle atârnate de un tavan. Stăteam tolonit pe scaun și mă uitam în tavan. E un tavan alb care m-a făcut să zbor. Eram frânt. De câteva zile nu mai știu de mine. Mă gândeam. În creiri îmi sunau muzici nu tocmai pe gustul meu. Un ritm prea alert pentru starea mea. Și… din tavan văd cum alunecă spre podea o frunză uscată. Sunt mirat. Din tavan? De unde naiba a venit? Mai trec două minute și văd de data asta două frunze care parcă șimțeau ritmul ăla și coborau în bătaia vântului, într-un dans.

A venit toamna!. Am ajuns apoi în copilărie, când alergam printre sutele de frunze care foșneau de la primul pas. Când mă tăvăleam printre ele. Când le aruncam în sus și fugeam pe sub ele. Când le priveam, întinse pe toată strada și mă minunam. Un covor ce îmi încânta văzul. Sunete ce îmi încântau auzul.

E toamnă!