” Am spus ca esti genul care ma poate face sa-mi pierd mintile si mi-ai zis ca sunt un copil…

Când te-am văzut prima oară, soarele se juca în părul tău, iar ochii iți sclipeau. Și eu din neatenție, era să cad. Îmi pierdusem echilibrul. Ca un copil..

Mi-ai zâmbit timid, și ți-am spus: ” Iată-te, în sfârșit! Încântată de cunoștiință. ” Atât am zis, că am și auzit ceva rostogolindu-se pe asfalt. Îmi pierdusem un nasture..

Cu mâinile în buzunare, ne-am plimbat pe străzi. Din când în când, ne priveam fugitiv în ochi. Îmi treceau prin cap gânduri. Și vorbeam, Și te ascultam. Se întunecase. Pierdusem noțiunea timpului…

În cafenea, mi-am aprins o țigară. Te priveam printre norii de fum. Îmi apăreai ca în prima poză pe care ți-o desenasem, unde câteva umbre iți întunecau chipul. Acum fumul o acoperea uneori. Beam vin roșu… și pierdusem lumea de afară.

Asta beau și acum, când tu răscolești printre haine în căutarea unei pijamale pentru mine.

Mai devreme mi-am pierdut mințile, iar tu nu ești un copil..

Îmi arunci un tricou lung. E tot ce ai găsit. Și-mi zâmbești.. Te trântești lângă mine și mă saruți.. Dormim…

Mi-am pierdut mințile și nu le vreau înapoi. Te rog păstrează-le… “

Ghilimelele îți au rostul penntru că acest text nu îmi aparține. A fost scris pentru mine și mă bucur să scriu asta. Sper că v-a plăcut…