Am o încredere teribilă în mine. Sunt o persoană foarte optimistă și în același timp foarte, foarte realistă. Sunt ca un drog bun pentru toți din viața mea. Nu-i las jos niciodată, indiferent de starea mea de spirit. Le vorbesc ca un om mare care știe și înțelege multe. Le zâmbesc și îi iau cu mine în călătoria mea veselă.

Nu trăiesc din vise. Mă hrănesc cu ele dar nu trăiesc din ele. Am învățat acum mult timp că nu se poate. Mi-a părut rău. Ar fi fost frumos să pot trăi din ele.

Am momente în care nu mai cred în mine. Momente în care toate gândurile alea pozitive mi se par niște adevărate tâmpenii. Uneori mi se pare că nu merit ceea ce visez tocmai pentru că fac prea puțin. Doare când îmi dau seama că nu contez atât de mult, ba chiar sunt ușor de exclus din diverse chestii ( de care îmi pasă, la care vreau să particip ). Doare când stau, când las timpul să treacă.

Am momente în care sunt nervos pe mine, în care nu mă suport, în care nu-mi suport pozitivismul, în care nu-mi suport acel ” lasă ” spus atât de ușor și totuși cu atât de multă apăsare.

Am pierdut multe trenuri și asta doar din vina mea. Am făcut multe greșeli pentru care am plătit scump ( și aici mă refer strict la partea profesională ).

Am așteptat foarte mult timp fără să știu că așteptarea înseamnă sinucidere. M-am ambționat și am reușit să mă resuscitez. Zâmbesc.