Beznă. Întuneric total în cameră.

 “Bine că îi plac lui rulourile trase până jos!” bombăn în gând.

“De parcă intră Satana prin geam dacă sunt rulourile puțin mai ridicate. Una e să te uiți în gol prin întuneric și alta e cu putină lumină. Deh, simți că ești undeva. Așa, pe beznă, parcă plutesc.”

Mâna lui îmi atârnă greu peste corp, atingâdu-mi cumva agresiv sânii. Parcă mă sufocă. Îmi dă senzația de nod în gât.  

Transpir. Îmi vine să îmi rod unghiile. Să îmi mișc picioarele, mâinile, să îmi smulg părul din cap. Nu scot nici un sunet. Nu vreau să îl trezesc. Deși, dacă ar fi după mine, i-aș da două tigăi în cap. Mă uit în gol ca liliacul și înghit în sec. Parcă fără oprire.

“De unde Dumnezeu atâta salivă?”

„Mi-am jurat să nu ajung în situația asta! Mi-am jurat! Sunt o idioată!”

Mi-a zis mama: “Mămicule, să îți găsești un băiat liniștit, mamă! Să aibă un serviciu bun; să aibă carte; să nu piardă timpul pe străzi și în baruri cu băieții; să nu bea; să aducă bani în casă; să aibă grijă de tine, mama; să te iubească ca pe ochii din cap. Să nu alegi ca mine. Că ai văzut cât am pătimit și ce viață grea am avut.”

Și eu? La ce m-a dus capul? Cel mai băiat fin! Cel mai player! Înalt, plin de mușchi și de tatuaje; freză pe spate; dantură și chip perfecte; super bine îmbrăcat și cu mersul ăla de macho de întorc și băieții capul după el pe stradă. Ăsta se aranjează și-l uită Dumnezeu în fața oglinzii și înainte să ducă gunoiul. Și stă la curte. Mai greu se poate vedea cu cineva.

„Dar eu am jurat. Parol.  Eu n-am nevoie de așa ceva. Plec. Dacă e ceva ce nu e bine sau dacă doar mi se pare că nu e bine, plec. Da, dar îl iubesc. Normal că îl iubesc. Cum poți să nu-l iubești?

Însă ia spune-mi: tu ai văzut cum îi zâmbea ăleia azi? Ăleia cu sânii până-n gât.

Nu, nu!! Eu mi-am jurat! eu plec!.”

Îi dau mâna brusc jos de pe mine. Cu un fel de greață pe care o simt în tot corpul. Mă ridic instantaneu și mă înfig direct în telefonul lui.

“Eh… acum să te văd, jigodie!. Că de două săptămâni stai numai cu nasul în telefon. Și când vin lângă tine, te fofilezi de parcă eu aș fi idioata pământului. Te faci repede că plouă. De parcă dacă eu sunt din Brăila, am venit cu pluta pe Dunăre. Până aici ți-a fost!”

Gata, gata să trag telefonul spre mine când dintr-o dată mă apucă mai abitir și mă strânge ușor, ușor, cu blândețe la pieptul lui. Și cu afecțiune așa. Mi se face mai greață.

“Ce bine se preface maimuța!”

“Eh, hai Maria! Să te văd cum o joci pe asta!”

Trag aer adânc în piept și îi arunc efectiv mâna de pe mine. Rapid. Scurt. Dintr-o mișcare. Rămân în aceiași poziție, ca și cum nu s-a întâmplat nimic. Nici măcar nu respir. Rămâne și al așa preț de… câcat, o eternitate și într-un sfârșit începe să sforăie încet.

Mă întind ușor. Foarte ușor. Abia dacă mă simt eu pe mine. Reușesc să duc mâna peste el. Ajung la noptieră fără să-l ating și încep să bâjbâi pe întuneric. Pipăi primul colț pe care îl găsesc. Nimic. Cu atenție maximă să nu-l trezesc, continui căutarea.

 “Îl ține pe centrul noptierei.”, îmi zic în timp ce continui pipăitul, fără să respir și fiind sigură că nu îl ating. La un moment dat, simt colțul telefonului. Mă întind mai tare, sprijinindu-mă puternic în cotul stâng. Îl apuc cu putere, hotărât și mă opresc brusc. Vreau să fiu sigură că nu mă simte și că doarme. Pauză. Alte două eternități. Îl aud cum sforăie. Ridic ușor telefonul și dau să îl trag spre mine. N-apuc să fac 3 cm că îl simt cum se trezește brusc.

Trântesc rapid telefonul înapoi pe noptieră și sar brusc din pat. Mă îndrept către baie. Doar asta mă poate salva. Dacă chiar se trezește, telefonul e la locul lui și eu îi spun că merg la baie. Sunt femeie. Bine, sunt om că și bărbații au nevoi fiziologice. Și ei merg la baie. Și nici nu lasă capacul jos.

N-apuc să fac 2 pași, că zdrang dau cu piciorul în scaun.
Simt cum căldura îmi urcă instantaneu din picior până-n creier. Îmi vine să urlu. Să înjur. Să zic de toți și de toate. Să îi dau lui cu scaunul în cap. Că-i numai vina lui. Dobitocul. Cu rulourile lui lăsate până jos. Cu scaunul în mijlocul camerei. Cu durerea mă-sii care l-a facut. Cu bezna în care îi place să doarmă. Cu idioata ma-mii. Că dacă mă ducea capul, altfel alegeam. Halal viață. Să stai ca neomul la 3 dimineața să furi telefonul partenerului. Daaaa, că idiotul nu e în stare să mă ceară. După 3 ani de relație, noi suntem parteneri. Noi nu suntem pregătiți. Că ne-o trebui o facultate special pentru asta. Avem nevoie de timp. Experimentăm. Ne cunoaștem. Cretinul. Că se așteaptă să-l cer eu. Mă-ta să te ceară. Mă-ta aia care te-a făcut. Că eu îmi irosesc viața lângă un pierde-vară.  Mă las în jos și îmi mângâi agresiv degetul. Poate, poate mai trece durerea. L-aș pupa dacă aș avea cum.

Trag aer adânc în piept. Plină de nervi, mă ridic brusc. Mă întorc în pat. Dobitocul nici nu se mișcă. Doarme ca boul. Mă întind și îi iau rapid telefonul. Dintr-o mișcare. Îl strâng în ambele palme, la piept. Respir sacadat. Mă străduiesc să mă liniștesc. El doarme.  

“Bun. Acum să vedem cu parola.”

Mă uit în stânga la el. Doarme. Ca un bebeluș.

”Vede el imediat bebeluș!.”

În 5 secunde sunt în baie. Ocolesc mega ușor scaunul.

”Cică nu învătăm din greșeli.”

Lumina mă orbește. Stau 5 minute să mă obișnuiesc cu ea.

“Sigur o să ii văd codul pe ecranul telefonul.”, îmi spun în timp ce am mare grijă să nu îl ating.
 Ochii s-au obișnuit. Mă uit cu atenție. Nu văd nimic. Închid ochii preț de câteva secunde și îi deschid iar.

“2,7… hmmm… 2, 7… sigur avem 2,7, 9… nu… 2,7, 6… nu, nu 2,7 … Pfff.. Dumnezeule!”

“Amprenta!!!”, exclam ca și cum am descoperit curentul electric. Deschid ușor ușa, cât să pot scoate mâna și sting rapid lumina. O trag la fel de repede înapoi. Mai stau alte câteva minute să mă reobișnuiesc cu întunericul.

“Georgică nu ți-a plăcut! Munca, muncă; flori în fiecare săptamână; plimbări când la munte, când la mare în fiecare weekend; haine de firmă. Deh, era tocilar. Ei bine… îți meriți soarta!”, bombăn în timp ce mă întorc în pat.

El încă doarme. Nu s-a trezit..

Mă întind ușor pe spate și îi apuc și mai ușor mâna de antebraț cu mâna mea stângă. Verific să nu se trezească. Sforăie. ÎI dau înainte. Îi trag ușor palma spre mine. Telefonul e în mâna mea dreaptă. Respir sacadat și simt cum începe să mă doară spatele din cauza poziției incomode. Palmele noastre se apropie. Mai am 1 cm. Zâmbesc. Își trage relaxat mâna și se întoarce pe partea cealaltă. Rămân blocată. Nu respir. Nu mișc. Exceptând tremuratul pe care nu îl pot controla.

Iarași trece o eternitate.

În liniștea nopții aud: “2790.”

Măresc ochii. Mă simt ca și cum am primit un pumn direct in piept. Fără milă. Direct și cu putere.
Mă duc la marginea patului și mă împing în saltea. Stau în fund acum, rezemată de spătarul patului.

El continuă: “Vrei sa vorbim despre asta?”

Tac. Intru în pământ de rușine. Aș vrea să dispară momentul acesta. Să nu fi existat niciodată. Mă întorc încet pe partea dreaptă, strângând cu putere telefonul la piept. Mă prefac că dorm. Îl ignor.

Sursă poză: www.pexels.com