Fluierul trenului mă trezește ca din vis. Îl văd în depărtare, venind fumegând ca și cum ar tuși sporadic în văzduhul înghețat. În toată gălăgia de pe peron reușesc să îl aud foarte clar. Parcă sunt dintr-o dată teleportat lângă locomotivă, cu urechea lipită de horn. Îmi simt urechile țiuind. Mi le acopăr cu mâinile și ridic disperat capul spre cer. Stau așa preț de câteva secunde.

Las capul și mă uit pe peron, atât cât pot acoperi cu privirea. În jur sunt sute de chipuri. Toate triste, cu privirile pierdute și cu corpurile parcă atârnând în puștile sprijinite de pământ.

“Nu se bucură nimeni că mergem acasă?”

Apăsați de crime și de morțile camarazilor, oamenii privesc în gol. Pare că au încetat să mai spere la mai bine. Îmbrăcați la fel, în uniforme ce aveau cândva culoare verde. Un verde viu. Acum toate sunt bătute de vreme și de timp. Unele găurite, altele murdare de sânge. Altele și-au schimbat culoarea transformându-se în ceva ce numai verde viu nu mai e.

„Verde mort!” – spun în timp ce îmi analizez camarazii.

Pare că nimeni nu mai speră. Pare că părți din noi au murit odată cu monștrii care au forțați să iasă din noi.

„Războiul te schimbă. Iubirea de aproape piere atunci când singurul tău scop este să trăiești. Și da, noi vrem să trăim. Chiar dacă uneori suntem doar scursuri ale societății în care trăim. Chiar dacă uneori nu facem nimic bine și facem doar umbră pământului, noi nu vrem să murim. Bețivi, abuzatori, hoți. Noi vrem să trăim. Ne agățăm de viață ca un păianjen atârnat de ultimul fir al ceea ce a fost cândva casa lui, sperând să nu fie ucis de piciorul uriașului care tocmai l-a descoperit.”– îmi spun în timp simt cum un nod uriaș mi se ridică din stomac până în gât. Las privirea în jos și o văd pe ea. Minunea mea. Dintr-o dată radiez. Zâmbesc fără ca măcar să îmi doresc asta și simt speranță.

Micuță, plăpândă. Cu părul creț și blond. Ochii mari și pătrunzători mă privesc blând, calm. Pomeții îi sunt roșii de la frig. Guriță perfectă și corpul mic, firav. Pardesiul rupt și mâncat de vreme și-a păstrat ca prin minune culoarea. Roșu aprins.

„Unde e mama?” –  mă întreabă direct.

„Ai promis că mama va fi tot timpul cu noi.”

Primesc vorbele ei că pe un pumn puternic în piept. Zâmbesc forțat în timp ce mă las pe vine.

„Mama este tot timpul cu noi. Ți-am spus iubita mea. Și va fi mereu.” – și-mi simt lacrimile șiroindu-mi ușor pe obraji.

„Numai că ea nu va mai fi chiar lângă noi. Mami a decis să se facă înger. Și acum e undeva acolo sus, în cer, lângă Dumnezeu. Și ne păzește de acolo. Îți amintești că ți-a spus tati că uneori oamenii mari vor să se facă îngeri? Și Dumnezeu le da voie doar pentru că ei vor să fie îngeri păzitori și să aibă grijă de copii lor. Și mami asta face acum. E îngerul tău păzitor. ”

„Uite! Aici e mami” – continui în timp ce las un fulg de zăpadă să îmi atingă mâna.

Și o văd cum de la plâns trece la un o privire fermecată de ceea ce spun și îi arăt.

„Și mami tocmai ne-a spus să mergem la căldură în tren” – spun în timp ce o iau în brațe și mă arunc în trenul pus deja în mișcare. Fac repede 2 pași și îmi dau seama că a adormit.

Găsesc un loc și mă așez. O țin în brațe. Adorm și eu.

Simt o bătaie puternică pe umăr și aud: „Camarade! Jos. Gata, am ajuns acasă. Suntem la București. Suntem acasă frate.”  

Deschid ochii ușor. Îmi dau timp să mă dezmeticesc. Pitica se trezește și ea.

„Mi-e foame!” – îmi spune în timp ce își freacă ochii cu mâinile.

„Iris, o să mâncăm în maxim 20 de minute. Îți amintești că ți-a spus tati că tu mai ai o mămică aici? Și 2 frățiori. Ia spune-mi, îți amintești? Ajungem repede la ea și o să mâncăm ceva. Și lui tati îi este o foame de crocodil.”

„Și o să mă iubească la fel mami de aici?”

„O să te iubească la fel de mult. Promit!” – continui în timp ce o iau repede în brațe. Intru repede pe Calea Griviței, fac dreapta pe Petru Rareș și dreapta iar pe Ioan Bianu. Peisajul este dezolant. Cărămizi căzute. Gropi. Resturi din ceea ce cândva au fost case impunătoare. În mod ciudat, în tot peisajul ăsta simt speranța. Întotdeauna după rău, vine binele.

Mă opresc la numărul 5. Casă este neschimbată. Pare neatinsă de război. E la fel de impunătoare ca acum 5 ani când am plecat, nevoit fiind să nu privesc în urmă, lăsându-mi soția și gemenii de doar 2 ani singuri.

Intrăm direct însă făcând cât mai puțină gălăgie cu putință.

Trec de hol și mă opresc în pragul ușii de la camera de zi.

O văd și instantaneu îmi dau seama că o iubesc la fel de mult. Simt fluturi în stomac ce parcă urcă ușor, făcând un dans al iubirii în jurul inimii. O las pe Iris jos și mă duc glonț până în fața ei. Mă privește fără să spună nimic și deodată îi simt inima bătându-i cu putere.

„Teodor!” – aud în timp ce mă strânge cu putere în brațe.

O strâng și eu cu putere. Lacrimile noastre se unesc. Numai că de data asta sunt lacrimi de bucurie. ÎI dau drumul și mă uit la cei 2 voinici de la masă.

„Petru! Emanuel! Doamne ce mari ați crescut” – spun în timp ce îi strâng puternic în brațe.

ÎI simt cumva stingheri și îmi dau seama că e normal. Pentru ei sunt un străin. Am fost plecat 5 ani. O să fie nevoie de câțiva ani buni pentru a putea construi această relație.

„Tati, mi-e foame! – o aud pe Iris de undeva departe și o văd pe Anca cum cade din picioare. Băieții sar brusc de la masă și Iris începe să plângă.

„Va rog să aveți grijă de sora voastră, Iris. Dați-i ceva de mâncare. Am eu grijă de mama” – spun în timp ce mă îndrept spre dormitor cu ea în brațe.

Sunt așezat pe un scaun lângă pat. Anca se trezește de la compresa rece pe care i-o apăs cu blândețe pe frunte.

„O chema Maria. Am cunoscut-o când am luptat în Polonia. Era una dintre bucătăresele angajate la popotă. O femeie extrem de frumoasă. Blondă cu niște ochi pătrunzători. Cu o blândețe rar întâlnită și mereu cu o vorba bună și o glumă, în ciuda situației în care ne aflăm.”

Și o văd cum întoarce privirea și cum începe să plângă. Încet, ca un copil.

„Când am cunoscut-o, Iris avea 1 an. La mai puțin de 3 luni după, a sfârșit răpusă de un obuz ce ne-a lovit direct bucătăria. Atunci mi-am promis că dacă scap, o voi aduce pe Iris acasă. I-am spus că sunt tatăl ei și că mama ei este îngerul ei păzitor acum. Și că mai are o mamă în România care o va iubi la fel de mult ca mama ei” – continui în timp ce îmi simt lacrimile șiroind pe obraji.

O văd cum mă privește întrebătoare în timp ce se întoarce către mine.

„Ăsta este adevărul?”

Lacrimile îmi curg șiroaie pe obraji.

„Știi că nu aș face nimic care să va rănească pe tine și pe băieții mei. M-am rugat la Dumnezeu să mă salveze din calvarul ăla doar ca să vă mai văd. Să va strâng în brațe.”

Mă ridic brusc și fără să îi dau drumul la mâna spun entuziasmat: „Dacă tu accepți, începând de azi o să mai avem o minune în casă.”

O văd cum se ridică. Își șterge lacrimile și pleacă hotărâtă spre sufragerie.

Se oprește fix lângă Iris și zice: „Iris, eu sunt mama ta din România! Bine ai venit acasă!”

Sursă foto: www.pexels.com