Mă ridic ușor în picioare și dintr-o dată simt că plutesc. Îmi mișc încet degetele de la mâini. Nu simt nimic. Privesc în jos unde îmi văd corpul inert, lipit de asfalt.

„Am murit?”

Moment în care simt cum o forță puternică mă trage în jos. Prin asfalt, prin pământ. Mă trage cu putere în jos. În fața ochilor mei se derulează imagini cu o viteză nălucitoare. Anii de adult. Adolescența. Copilăria. Revăd totul. Rapid. Și simt totul în spate ca și cum conștiința mi-ar fi dintr-o dată încărcată cu tot răul din lume. Mă opresc brusc într-un întuneric unde mă simt înconjurat de rău. Îmi vine să plâng, să urlu însă nu pot. Parcă îmi râd în ceafă. Mi-e frig. E beznă. Dintr-o dată, sus în infinit văd o Lumină puternică. Mă orbește. Simt cum mă trage la fel de repede în sus. Negrul ăla mort este depărțit de acestă Lumină și sunt tras în sus cu aceiași viteză nălucitoare. Văd totul și mai clar acum. Copilărie. Adolescență. Anii de adult. Și mă opresc brusc. Înconjurat de Lumină. Iubire nemărginită. Căldură. Pace. Bunătate. O prezență pe care o simt ca fiind altfel decât tot ceea ce am cunoscut pe pământ. Un om fără trup.

„Sunt mort?”

Și primesc răspunsul fără să aud vreun cuvânt: „Poți rămâne aici sau te poți întoarce. Ce alegi?”

Oricât de mult aș dori să nu mă despart de nelumescul ăsta, stiu că mai am multe de făcut.
Nu răspund, doar gândesc: „Aș mai vrea o șansă!”

„Ai avut multe! Ești sigur că poți să îți faci menirea? Tu știi cine ești?”

…

Sunt bine și sunt rău. Echilibru și haos. Mă străduiesc în fiecare zi să ajung la o versiune mai bună a mea. Citesc. Nu atât cât mi-aș dori. Scriu. Nu atât cât mi-aș dori. Cânt. Fac teatru. Muncesc. Respir. Iubesc. Cred. Sunt soț. Viitor tată. Frate. Fiu. Unchi. Prieten. Coleg. Vecin. Iubitor de animale. Călător. Punct de sprijin.

Mai am multe foi de scris, multe cântece de cântat, multe roluri de jucat.

Dacă ești aici, te invit să mă descoperi.

Bine ai venit în lumea mea!

Mulțumesc!