“Cum ar fi lumea dacă toți oamenii ar iubi?”
“Ar fi pe dracu să te ia pe tine și pe mama care m-a făcut atât de prost să îți dau ție atâția bani să particip la cel mai de căcat seminar posibil care se presupune că îmi va schimbă viața” – spun în gând, în timp ce ridic plictisit ochii din podea. Dau nervos din picior.
„Să mergi acolo George! Omul ăsta o să te ajute să înțelegi ce nu e bine în viața ta și mai ales de ce” – îmi răsună obsesiv vocea ei în cap.
3 zile pierdute. Sunt 3 zile de când îl aud pe marele guru debitând, fără oprire, prostii despre nimicuri. Fix despre nimicuri. Despre cât de buni tebuie să fim noi. Că suntem ființe divine. Că toți avem compasiune. Că trebuie să vedem neputința în oameni. Să nu judecăm. Să fim blânzi. Buni. Să privim în sus tot timpul. Să ne ținem inimile sus. Să alegem tot timpul să întoarcem si celălalt obraz.
“Ar fi o mizerie de lume. Iubirea nu există, este o iluzie!” – răspund tot în gând lăsând privirea iar în pământ.
„Poate că îți spui că iubirea nu există. Că e o iluzie. Am făcut și eu asta. Am trăit și eu refuzând să văd ceea ce era atât de evident. Și asta s-a întâmplat doar până în momentul în care am început să caut. Să îmi doresc să înțeleg. Cere și ți se va da. Caută și vei găsi.”
„Vreau și eu 1 milion de euro. Ia uite?.. Șoc și groază. Ia-i de unde nu-s.” – răspund în gând în timp ce îi simt primele 2 fraze lovindu-mă fix în capul pieptului.
Îmi revin scuturându-mă cu putere în timp ce îmi imaginez cum îi întreb pe pămpălăii aia de la intrarea în sală: ”Iertați-mă băieți. Ramburs se face aici?” .
În mod clar, adepții de bază. Cu ochelari mai mari decât capul lor, pantaloni la dungă, cămăși în carouri cu nasturii încheiați până-n gata, gata gata să-i sugrume și cu poza marelui guru pe buzunarul de la piept.
”Adevărul e la un pas în fața ta. Ai curajul să îl vezi? Ai curajul să îl cauți? Ai curajul să scoți toată mizeria aia care te sufocă acum și să pui în locul ei iubire? Ai curajul să îți dai voie să fii fericit? Ai măcar curajul să crezi că poți fi fericit?”
”Da, da… am. Auzi… da unde zici că e adevărul ăsta? Mai zi-mi o dată, te rog. Ah… La un pas în fața mea? Că să moară urșii dacă văd ceva. Ce-i drept, e și doamna care pare că mănâncă numai baloane în fața mea. Sau o fi mâncat frigiderul. ”
”Tu ai dreptul să fii fericit. Ai dreptul să zâmbești. Ai dreptul să trăiești în liniște, pace, echillibru, armonie și abundență.”
”Păi n-am eu? Dacă n-am eu, cine să aibă? ”
”Cât ai de gând să te mai ascunzi sub măștile pe care ai fost nevoit să le creezi pentru a supraviețui? Cât ai de gând să mai fii băiatul amuzant, glumeț? Sau serios? Cât ai de gând să mai fii golanul care pare că nu are sentimenete ?”- și îl simt pe fraier lângă mine.
”Ți-a trebuit loc la margine. Bravo Georgică” – spun în timp ce îl simt cum se apropie mai tare.
”Tu!… ridică-te!”
Mă uit instantaneu în ochii lui. Îmi dau seama că se uită fix la mine și că vorbește cu mine. Are degetul arătător îndreptat spre mine. Mă trag ușor în sus de umeri. Mă scutur încercând să nu par dubios. Mă uit în dreapta mea. Domnul de lângă doarme pe el. Nici o șansă. Mă uit și în spate, poate scap. Moment în care îi simt mâna pe umărul meu stâng.
”Toate lucrurile se întâmplă cu un motiv. Nu-ți fie frică. Ridică-te și spune-mi cum te cheamă.” – și mă trezesc cu un microfon în mână.
”George! ”- zic ușor țipat, necontrolat, fapt ce stârnește râsete în sală.
”George, azi viața ta se va schimba.” – spune în timp îi simt privirea atingându-mi străfundul sufletului.
”Fii atent că îmi dă nebunul banii înapoi” – îmi spun în gând privindu-l tâmp, în timp îl văd cum îmi pune mâna pe piept, apăsând cu putere în dreptul ininmii.
„George, astăzi inima ta își va aminti că nu este doar unul dintre cele mai importante organe create de Dumnezeu ci că în ea găzduiește și sufletul.”
”De ce ești aici George? Ce nu e bine în viața ta?”
Îisimt energia puternică cum îmi aduce lumina în corpul meu. Mă simt inundat de pace. De lumina. De liniște. Simt dintr-o dată cum toate armele mele sunt jos.Tot scepticismul. Toată ironia. Îmi simt goliciunea sufletului și înțeleg, știu că din momentul ăla o să fiu alt om. Știu că nu mai pot accepta demonii care îmi distrug viața, căsnicia, tinerețea. Îmi aduc aminte de bătăile crunte pe care le-am luat de la tata, de bețiile interminabile, de scandaluri, de certuri, de abuzuri și înțeleg instantaneu că omul pe care am fost nevoit să îl creez atunci nu-mi va mai fi necesar începând cu acest moment. Totul se derulează cu o viteză nalucitoare în fața ochilor mei. Vreau să spun ceva însă nu pot. Am buzele legate parcă. Vreau să spun măcar un cuvânt însă tot ceea ce reușesc să fac este să plâng. Și îmi dau voie să plâng. Încet întâi. Firesc. Apoi necontrolat, în hohote. Sunt 15 de ani de când nu am mai putut vărsa o lacrimă. Nici măcar la moartea mamei sau a tatălui. Nici atunci când am fost eu la un pas de moarte. Nu am mai putut plânge. Îmi simțeam lacrimile care refuzau cu îndârjire să iasă că pe un nod în gât. Se oprea acolo. Brusc. Și mă sufocam. Simțeam cum rămân fără oxigen. Îmi dau voie să plâng acum. Și simt cum toată mizeria aia, adunată ani de zile în mine, iese necontrolat, în hohote, prin șirioae de lacrimi ce îmi spală fața. Îmi curată sufletul. Simt cum mă inoiesc. Ceva se schimbă în mine.
”Cine ești?” – îl întreb în timp ce îmi șterg lacrimile.
Nu înțeleg cum așa ceva este posibil. Nu înțeleg ce s-a întâmplat. Nu înțeleg de unde are omul ăsta puterea asta. Însă eliberarea pe care o simt anulează orice gând și nelămurire. Orice întrebare. Întreg corpul îmi vibrează.
”George, tot ceea ce am spus eu zilele astea sunt semințe care vor încolți în mintea și sufletul tău. Să nu mai renunți la tine niciodată. Să nu mai uiți că meriți, poți și ai dreptul la orice există pe aceste pământ. La iubire, pace, echilibru, abundență. Să nu mai uiți că suntem aici pentru a învăța. Să nu mai uiți că acolo unde nu e iertare, e durere și chin. Și e nefiresc. Mult nefiresc. Să îți ierți părinții. Ei sunt doar victime ale părinților lor. Care au fost la rândul lor victimele părinților lor. Tu poți alege să rupi lanțul. Să nu mai uiți, că aici unde e inima ta, e o scânteie de Lumină. Uite, ține-mă strâns de mână. Simți?”
Îl apuc timid de mână și simt cum o căldură puternică îmi inundă corpul. Și în fața ochilor văd o lumină albă, mată, densă. Zâmbesc. Închid ochii.
Îi deschid brusc încercând să privesc prin bezna din jurul meu. Bâjbâi pe noptieră încercând să găsesc telefonul. 3.33 dimineața.
”A fost un vis?”
Sursă foto: www.pexels.com
