Stau rezemat de colțul sălii de sport. Îmi frec mâinile cu disperare, scoțând capul la înaintare, privind când în stânga, când în dreapta fără nici un rezultat. Fac 3 pași înainte, 3 înapoi. Iar și iar și iar. Apoi mă opresc brusc. Mâinile îmi sunt roșii și simt durere în degete. Însă nu mă pot controla. Mă întorc iar în colțul clădirii și scot ușor, subtil capul privind către școală. Nimic. Îmi simt picăturile de transpirație cum îmi curg din cap, pe tâmple, pe obraji, și continuă ușor pe gât până se pierd în tricoul deja fleașcă.

“Mi-a promis că mă ajută!” – spun scrâșnind din dinți.

Mai fac 2 pași. Mă uit și o văd. Vine țintă spre sala de sport. 

Ochelarii îi acoperă toată fața. De la distanță asta par spălăciți și total nesimetrici. Strâmbi. Hainele îi sunt mari. Pare că și-a imprumat cămașa în carouri de la fratele ei mai mare. Și pare că nici el nu prea se pricepe la haine. Un fel de maroniu închis combinat cu ceva portocaliu. Pantalonii îi atârnă cel puțin 2 cm pe pământ. Sunt murdari și rupți. Încălțările care erau cândva albe, sunt negre acum și pare că sunt principala ocupație a cățeilor din cartier.

“Nu toate ființele sunt frumoase la exterior” – îmi spun în timp ce încep ușor, ușor să simt speranță.

Mă întreabă direct – “ai bani?”

„Ce bani?” – răspund nedumerit.

„Ne-am înțeles că îți aduc mâncare în fiecare zi! Nu am vorbit nimic despre bani!” – continui în timp ce înghit în sec.

„Așa e. Însă m-am răzgândit. Informațiile pe care ți voi da sunt cu mult mai valoroase decât niște sandvișuri de 2 lei” – spune, bătând nervos din picior. 

„Păi așa ne-am înțeles. De unde să am bani? Nu am. Însă înțelegerea, e înțelegere.” – spun pe un ton ce vreau să fie glumeț și jovial. Simt însă că sunt în pericol.

„Ok. Mă cauți când ai bani”. Mi-o taie brusc. Și o văd cum se întoarce la fel de brusc, vrând să plece.

„Stai” – tip cu putere. Mă uit cu atenție ăn stânga și dreapta să fiu sigur că nu m-a auzit nimeni.

„Câți bani vrei?” strâng din pumn gandidu-mă că s-au dracu cărțile pentru care strâng bani de 5 luni.

„250 de lei. Plus … îmi faci temele tot semestrul ăsta la matematică și îmi aduci mâncare în fiecare zi, până se termină anul școlar”.

„Ai înebunit? Mai sunt 2 semestre. Vrei să mor de foame atâtea luni de zile? Și de unde să îți dau eu 250 de lei?” Ochii îmi zvâcnesc și îmi simt vena de la gât pulsând cu putere. Îmi simt fața caldă și pariez că pielea îmi este roșie.

„Ok. Păi eu nu am nevoie de tine. Mă cauți când poți să îmi dai ceea ce ți-am cerut.”
Și se îndreaptă cu pași repezi spre liceu. Nu privește înapoi.

„Stai. Stai. Stai.” – spun în timp ce fug după ea. O apuc de mână și o trag ușor în spatele sălii de sport. Mă uit iar în stânga și în dreapta să fiu sigur că nu ne-a văzut nimeni.

„Ok. Ok. Ok. O să îți dau tot ce îmi ceri. Temele la matematică sunt ca și făcute. Vei primi și mâncare și banii pe care i-ai cerut. Îți dau mâine 80 ron. Vinerea viitoare încă 70 și 100 la finalul semestrului. Ok?”

„Toți banii în maximum 2 săptămâni” – spune în timp ce zâmbește cumva triumfător.

Simt că nu e loc de negociere, așa că răspund resemnat – „Bine, bine… avem o înțelegere”.

„Bun!” spune în timp ce îmi întinde bărbătește mâna. O întind și eu spășit. Mă strânge cu putere.

„La ce te-ai gândit?”

„I-am scris 2 poezii!” – îi răspund zâmbind școlărește.

„Să le aud!”
Își scoate o țigară, se rezeamă cu piciorul stâng de perete și mă privește fără să schițeze nici un gest. Doar trage din țigară.

Îmi trag ușor umerii în spate. Scot din sacou 2 foi de hârtie. O despăturesc cu tact pe prima. Încet. Îmi dreg vocea. Privesc în sus. Respir adânc și încep cu blândețe:

„Privesc în cer, în infinit
La soarele ce-a răsărit
Și ștrengărește ne-a zâmbit.

Lumina lui îmi da speranța…”

„Următoarea!” mă taie sec, aruncându-și mucul de țigară fix între picioarele mele.

O privesc nedumerit și simt cum aș vrea să îi dau 2. Să vadă ea următoarea. Nu zic nimic. Deschid cu la fel de mult tact a două foaie. O privesc admirativ. Privesc în sus. Îmi dreg vocea. Respir adânc și încep cu și mai multă blândețe:

„Când muguri de stele calzi și umezi îți împânzesc obrajii
Să te gândești…. ”

„Stop. Ești un prost.” Urlă cu putere.

Rămân blocat.

„N-ai înțeles nimic.”

„Coaie. Ai 16 ani și n-ai înțeles că femeile din ziua de azi nu mai vor poezii. Vor plimbări, filme și la salteluță. Poetule… s-au schimbat vremurile. Trăiești în trecut. Îți place de ea?  E simplu. Nu te mai îmbrăca ca un tocilar. Pune și tu niște gel în părul ăla că arăți ca bunicul. Te duci cu tupeu la ea și îi zici direct. Mie îmi place de tine. Ție îți place de mine? Vrei să vedem un film la mine? Asta funcționează!!!”

„De unde știi ce funcționează?” o întreb urlând, iritat de tot ceea ce mi-a spus.

„Am citit în cărți.”

„Ce cărți?” întreb în timp ce îmi scot carnețelul și pixul.

„Vrei să măresc prețul?”

„Nu, nu!”

„Deci să mă duc direct la ea?”

„Da, cu curaj! În ziua de azi femeile apreciază tupeul și siguranța.”

„Hmm… știi că vorbim de profa de desen, da? Ești sigură că merge și la ea?” – întreb în timp ce îmi simt inima galopându-mi în piept.

„Mai ales!” Răspunde îndepărtându-se cu privirea în pământ.

„Aștept banii mâine!” țipă intrând în liceu.

„Totul sau nimic!” spun în timp ce mă duc spre ora de desen.

Sursă foto: www.pexels.com