“Simt că nu mai aparțin acestei lumi!”

Primesc fraza ca pe un pumn puternic în piept. Picioarele mi se înmoaie. Mă așez rapid. Nodul uriaș și greu urcă lent, extrem de lent din stomac până în gât. Unde se oprește brusc. Strâng din pumni fără să îmi schimb expresia feței.

“Am nevoie de ajutor!” – continuă lăsându-și privirea în jos.

“M-am pierdut. Am pierdut contactul cu mine. Cu realitatea. Nu mai văd nimic bun în jur. Nu mai găsesc bucurie în nimic. Fiecare zi trece greu, foarte greu. Mă gândesc doar la cum ar fi dacă eu nu aș mai fi. La cum ar fi lumea fără mine. Ar plânge cineva după mine? Ar regreta cineva ce am făcut? Ar zâmbi cineva amintindu-și de mine? Ar veni cineva la mormântul meu să îmi aducă flori? Ar plânge cineva? Oare cât timp le-ar lua oamenilor să mă uite? Oare în cât timp ar uita de existența mea? Și apoi îmi dau seama că doar fac umbră pământului. Că nimănui nu i-ar păsa. Așa cum nu le pasă nici acum. Că fiecare și-ar continua viața ca și cum nu s-a întâmplat nimic. Ar veni la înmormântare. Ar fi triști. Ar spune: „Vai… mare păcat! Așa băiat tânăr!”. Ar arunca un pumn de țărână, apoi ar merge la pomană unde ar bea și ar mânca pe săturate, eventual bucurându-se în timp ce ar argumenta că așa mi-ar fi plăcut mie. Ar fi triști până ar ajunge acasă și apoi gata. În 2, 3 zile ar reveni la normal. Pentru că nu-i așa? Viața merge înainte, nu? ” – și îi văd lacrimile șiroindu-i pe obraji.

Vreau să spun ceva însă îl aud cum continuă, plângând în hohote.

„Apoi mă gândesc la mine. Cum ar fi pentru mine? Oare aș scăpa de durerea asta cumplită care îmi apasă sufletul? Care îmi distruge corpul și care mă face să uit cine sunt. Oare aș fi liber? Oare durerea asta pe care o simt în oase, în vene, în toată ființamea ar dispărea odată cu ultima mea suflare? Oare odată ce aș închide ochii aș vedea lumina pe care îmi este imposibil să o văd acum? Oare și acolo aș plânge în fiecare clipă? Oare acolo există tristețe? Oare și acolo aș fi singur?  Și acolo aș simți că prietenii mă caută doar atunci când au nevoie? Oare și acolo m-aș târâ prin fiecare zi, dorindu-mi să nu mai fiu? Oare acolo există timp și spațiu?”

Stă chircit pe scaunul din fața mea, plângând în hohote. Ca un copil care așteaptă un miracol. Mâinile subțiri îi tremură puternic. Stă aplecat în față, privind în pământ, cumva rușinat de goliciunea sufletului. Se mișcă ușor înainte-înapoi, încercând să se calmeze. Reușesc să îi văd fața. Palidă, udă de la transpirație și lacrimi pare că urlă după ajutor. Privește în gol, undeva într-un alt univers iar părul cleios, nespălat îi este lipit de frunte și ceafă.

„Știu. E greu. Și uneori pare că am pierdut deja lupta” – spun în timp ce las și eu capul în jos. Ochii îmi sunt umezi. Parcă toată durerea lui m-a cuprins și m-a trântit cu putere de pământ.

„Să știi că nu trebuie să fie așa. Suferința nu este obligatorie. Pentru noi oamenii însă pare cea mai la îndemână soluție.”

„Nu înțeleg!”

 „Noi avem dreptul să fim fericiți. Avem dreptul să trăim în armonie. Oricât de ciudat poate suna asta acum” – continui în timp ce ridic privirea.

Își lasă picioarele jos, își șterge lacrimile și mă privește uimit, cu atenție.

„Noi așteptăm miracole și nouă ni se pare că fericirea noastră depinde de orice altceva mai puțin de noi. Nu o să îți place ce auzi dar să știi că totul depinde de tine”. 

„Ce vrei să spui? ”

„Nimeni și nimic nu pot schimba ceea ce simți tu acum. Și ceea ce ești tu acum. Noi ne spunem mereu că dacă am avea mai mulți bani sau dacă am avea pe cineva lângă noi sau mai știu eu la ce altceva visăm, lucrurile ar fi altfel. Însă asta e doar o iluzie. Fericirea ta are legătură doar cu tine, nu cu altcineva. Și ti-o spune unul care a învățat foarte greu lecția asta”.

„Eu chiar cred că dacă aș avea mai mulți bani acum sau o iubita care să mă iubească, viața mea ar fi altfel”

„Și nu e greșit să crezi asta. Face parte din proces. Sociatatea s-a schimbat în așa fel încât prin modelele care ne sunt băgate pe gât, totul pare ușor pentru alții, mai puțin pentru noi. Ne sunt prezentate tot felul de povești „de succes” peste noapte și asta ne face să vrem să sărim peste niște etape. Ori asta nu se poate. Banii sunt energie și durează destul de mult să înțelegem asta. Și… vrei să te iubească o femeie. Tu te iubești?”

Și în timp ce își lasă privirea în jos răspunde sec: „Nu!”

„Știu. Nici eu nu mă iubeam. Și nu credeam că mă pot iubi.” – continui în timp ce mă ridic și merg spre el.

„Aici” – spun în timp ce îi ating pieptul în zona inimii – „e o fărâmă de Lumină. Asta e ceea ce ne face speciali. Și noi nu avem nici un merit pentru asta. E doar meritul Lui. Pentru că El a plantat-o acolo. Tot Dumnezeu ne-a lăsat liberul arbitru, așa că noi putem alege să acoperim această Lumina cu noroi sau să o facem să lumineze mai puternic. Totul depinde doar de noi și de alegerile pe care le facem.”

Brusc văd speranță în ochii lui. 

„Putem alege să fim victime toate viața. Să ne plângem de cât de de rahat e viața noastră și cât de greu e totul sau putem să ne dorim schimbarea. Să ne dorim să fim bine. Pentru că da, asta e primul pas, dorința. Apoi vei găsi calea. Oamenii fug de mocirla în care trăiesc pentru că e mult mai ușor. Doare când te așezi față în față cu tine. Însă golul pe care îl avem unii dintre noi, poate fi umplut doar dacă noi dăm afară mizeria. Și doar cu iubire. Orice altceva va dispărea în van.”

„Vreau să îmi schimb viața. Nu știu cum. Cum să fac?” – spune în timp ce mă privește cu atenție.

„Era filmul ăla: „Eat. Pray. Love”- spun în timp ce zâmbesc.

„Începe cu tine. Fii recunoscător. Că te trezești dimineața. Că ai unde dormi. Că respiri. Că poți simți parfumul unei flori. Că ai o familie. Că sunt oameni lângă tine care îți vor binele. Fii recunoscător pentru orice. Și așa vei înțelege cât de valoaroase sunt lucrurile astea aparent mărunte.” – spun în timp ce zâmbesc.

„Cum să fac să văd bine în rău? Totul din viața mea e rău.”

„Pas cu pas. Cu răbdare, blândețe, nădejde și credință. Pot să îți spun ce m-a ajutat pe mine. Psihoterapia și rugăciunea. Suflet și minte.”

„Păi sunt nebun? De ce să merg la psiholog?”

„Dacă mergi la psiholog nu înseamnă că ești nebun. Înseamnă doar că vrei să ajungi la o versiune mai bună a ta. Că vrei să înțelegi de ce simți lucrurile pe care mi le-ai spus, că ești dispus să te vindeci și să ai grijă de tine. Atât. E ceva rău în asta?”

„Nu!” – răspunde în timp ce își mișcă sprâncenele.

„Mulțumesc!”

„Orice ar fi, să îți ții inima sus! Să nu renunți la lupta. Orice ar fi.”

…..

Stau așezat pe iarbă, sprijinindu-mă în baston. Privesc în infinitul verde cu lacrimi în ochi. Cele 4 siluete din față mea îmi umplu inima de bucurie și recunoștință. Cea mai mică dintre ele, se apropie repede, cu pași mărunți.

„Tataie, uite ce floricică frumoasă am găsit!” – îmi spune zâmbind, în timp ce îmi arată o păpădie.

Silueta uriașă se apropie cu pași repezi și mari. Îl ia la fel de repede în brațe și îl aruncă ușor în aer, către soare.

„Mulțumesc Doamne că l-ai ajutat să se salveze!” – spun în timp ce privesc spre cer.

Sursă foto: www.pexels.com