Sunt în mașină. Tremur. Picăturile de transpirație îmi curg repede, una după alta ca într-un dans al morții. Pleacă hotarâte de pe frunte și tâmple și traversează fața, ajungând până pe gât.

Mă uit când în stânga, când în drepta, când la telefonul aruncat pe scaunul din drepta. Piciorul mi se mișcă nervos într-un mod extrem de agresiv. Nu îl pot controla. Deschid brusc portiera și mă dau repede jos. Fac nervos 2 pași și abia după ce conștientizez ce am făcut, mă arunc efectiv în mașină. Mă uit la telefon. Nimic. Îmi rod unghiile.

„O să fie bine!” Îmi spun în timp ce mă privesc în oglinda retrovizoare.

Am fața palidă. Culoarea gălbuie parcă mi-a intrat și în ochi iar cearcănele îmi sunt cât casa. Părul nespălat îmi atârnă cleios pe spate. Fața îmi este lucioasă. În ciuda afirmației, privirea îmi este pierdută și total neîncrezătoare.

„O să fie bine!” îmi pun iar în timp ce îmi șterg lacrimile.

„E tot ce am. Și ei mi-au luat-o.”

Răbufnesc într-un plâns în hohote care parcă vrea să scoată tot ceea ce e rău din mine. Să alunge teroarea în care trăiesc de 3 zile. 3 zile și 3 nopți nedormite. Fără copilul meu iubit. Plâng în speranța că lacrimile vor șterge experiența asta pe care numai Dumnezeu știe de ce am atras-o.

Aud telefonul cum sună. Disperat îl iau cu ambele mâini.

E soția.

“Nu am nici o veste. Ai încredere că va fi bine. Roagă-te. O s-o aduc acasă. Îți promit.”

Aud doar cum plânge.

„Te iubesc!”

„Si eu te iubesc!” Și închide!

„Jigodiile! Vor plăti pentru asta!” – spun în timp ce dau un pumn în volan.

Telefonul sună. Răspund rapid.

„Ai banii ?” – aud o voce rece și agresivă. Parcă la capătul celălalt este o ființă goală, fără suflet.

„Da!” – răspund hotărât.

„Pe toți?”

„Da!” – îmi păstrez calmul, deși simt cum îmi crește tensiunea..

„Doar în bancnote de 500 euro?”

„Da. Așa cum ați cerut. Fata mea e bine?”

„Eu pun întrebările și tu răspunzi. Ai înțeles?”

„Vreau doar să fiu sigur că este în viață.”

„Ai vorbit cu poliția?”

„Nu sunt tâmpit. Îmi vreau copilul înapoi. Nu aș face nimic care să o pună în pericol.”

„Ai o singură șansă. Să fie clar. Și crede-mă, o să știm dacă ai vorbit cu poliția și nu o să să-ți mai vezi fata niciodată. E clar?”

„Da, vreau să vorbesc cu ea. Te rog.” – răspund în timp ce primesc afirmația ca un puternic pumn în piept.

„Alo, tati?” – se aude vocea minunii.

Îmi dreg vocea și mă înarmez cu căldură și calm. „Te iubește tati. Ia spune-mi, se poartă frumos prietenii mei cu tine?”

„Daaa, mi-au luat jucării tata. Știi păpușa aia Barbie pe care mi-o doream super mult? Mi-au luat-o. Tati, dar tu unde ești? Mami unde e? Mi-e dor de voi, tati. Vreau să vin acasă.”

Și începe să plângă.

„Nu plânge puiule.”

Și aud aceiasi voce rece si agresivă: „Metrou piața Universității, ieșirea TNB. Ne vedem acolo într-o oră. Dacă vrei să îți vezi copilul în viață, vii singur și cu toți bani. O șansă ai. Ai înțeles?”

Și-mi închide telefonul în nas.

Mă uit la ceas. Știu un singur lucru. Metrou Piața universității. O oră.

Pornesc în trombă fără să mă asigur. Nu văd nimic în stânga, nimic în dreapta.
„Unde sunt? Aviației. Pe unde o iau? Ok, pe aici.” – gândesc într-o fracțiune de secundă, în timp ce mașina se deplasează în viteză pe carosabil. Fac slalom printre mașini. Sunt la limită să lovesc câteva. Mă claxonează și mă înjură. Tot ce văd și ce aud e fetița mea. Minunea mea pe care ei mi-au luat-o. Semafoarele nu mai au culori. Trec de primele 2 fără probleme. La al treilea sunt nevoit să frânez brusc. O mașină vine din dreapta cu viteză. O las să treacă și apoi îmi continui drumul trecând pe roșu. După nici 300 de metri, văd mașina de poliție cu girofarul și sirena pornite în spatele meu. Îmi face flash-uri să opresc.

„Dacă nu opresc, nu mai ajung la fetița mea!” – îmi spun în timp ce trag pe dreapta. Mă străduiesc să par calm. Agentul se mișcă lent. Prea lent. Eu aud, simt, văd numai tic, tac… tic. Tac… Îi fac semn să vină mai repede. Se uită mirat însă grăbește pasul.

Vrea să se prezinte însă i-o tai brusc în timp ce îî arăt legitimația: „Știu că am greșit însă mă grăbesc puțin. Putem închide ochii de data asta? Vă mulțumesc mult!”

Îl văd cum belește ochii la legitimație. Se uită apoi si în stânga și în dreapta, zâmbește complice și îmi face semn să plec.

„Mulțumesc Doamne!” și plec tot în trombă deși mă străduiesc să nu.

Încă 7 semafoare, coadă la Romană. Bară la bară. Disperat dau flash-uri si claxonez. Într-un final ajung. Las mașina la întâmplare, blocând o stradă. Însă plec fără să privesc înapoi. Cu geanta plină cu bani strânsă la piept, mă opresc în dreptul scărilor de la ieșirea spre TNB.

Mă uit disperat în toate părțile, învârtindu-mă în cerc, pe loc, într-un punct fix. Mă chinui să văd ceva, orice, care poate avea legătură cu minunea mea. Nu mai aud și văd doar imagini care se derulează în viteză. Zeci de chipuri care trec în grabă pe lângă mine, în firescul vieții fiecăruia. Tineri care râd, oamenii apăsați de grijile zilnice, oamenii triști sau veseli. Oamenii de toate vârstele. Lacrimile îmi curg ușor pe obraz și mă învârt fără oprire, în speranța că o să văd ceva care să mă lege de minunea mea. Care să mă facă să înțeleg că e aici și că e în siguranță.

O mână puternică mă oprește din această nebunie.

Deși bărbatul e lângă mine, aud cumva din depărtare: „Ai adus banii?”

„Parola, spune-mi parola și apoi vorbim despre bani!” – răspund curajos si sigur pe mine.

„Îmi mai întrerupi o dată cititul și cartea asta se transformă în armă letală!”

Reușesc să îl analizez în timp ce ascultă parola. Înalt, solid, plin de mușchi. Fața și capul acoperite și o privire care mă face să simt fiori.

„Ok, unde e fata mea și de unde știu că e bine?”

„Va trebui să ai încredere. Îmi dai banii și în maxim 5 minute îți vei vedea copilul în mulțime venind dinspre TNB. Nu mi-i dai, dispar și eu și fata. E clar?”

Scrâșnesc din dinți în timp ce îi dau geanta cu bani. Se face nevăzut în mulțime.

Disperat privesc în direcția indicată. Nimic.

Îmi vine să urlu. Să o iau la fugă. Să caut în fiecare loc din Piața Universității. Nu mă mișc și nu îmi mișc nici privirea. Mă uit doar pe aleea care duce la TNB. Îmi frec mâinile, mă așez in genunchi și încep să mă rog cu privirea în pământ: „Tatăl nostru care ne ești în ceruri…”

Ridic privirea si o văd. Vine plângând privind spre toți străinii sperând să mă găsească. Alerg spre ea și o strâng tare în brațe. Cu putere. O pup și o îmbrățișez. Minunea plânge și ea. Ma strange la fel de puternic.

Scot telefonul și o sun: „Suntem ok. Venim spre casă.”

Sursă poză: www.pexels.com