“Bă… voi ați văzut Filantropica? Ați văzut pe dracu să vă ia! Fix pe dracu să vă ia! ” – mă prefac nervos, în timp ce mă scarpin în cap, într-un mod ce vreau să mă facă să par intelectual.
“V-am spus de 1000 de ori și mă faceți să cred că e nevoie să vă mai spun de încă un milion de ori: Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primește pomană. Asta m-a învățat pe mine filmul ăla. Povestea… asta e tot ce contează! Doar așa reușim să scăpăm de sărăcia asta în care trăim. Să ziceți mulțumesc că v-am scos din căcat. Că asta am făcut, v-am scos pe fiecare dintre voi din căcat. Nu vă mai abuzează nimeni. Nu vă mai bate nimeni. Aveți un loc deasupra capului. Aveți o familie. Că asta suntem bă netrebnicilor, o familie. Ceva ce n-ați avut niciodată până acum. Că ai voștri v-au abandonat înainte să deschideți bine ochii. Și eu v-am luat. Voi sunteți copii mei. Am avut și am grijă de voi și vreau să vă fac oameni. Oameni bă. V-am dat dreptul la viață. Și numai eu știu cât de greu mi-a fost” continui pe un ton plângăcios, în timp ce las capul teatral în jos, privindu-i pe furiș fără oprire.
Unii lasă privirea în jos, alții se uită la mine cu frică. Mă bucură asta. Îmi știu de frică. Hainele lor rupte mă fac să mă simt ca un rege. Cei care mă privesc au privirile cumva pierdute și nu îndrăznesc să mă privească mai mult de o secundă. Când ne intersectăm privirile, trântesc brusc ochii în pământ și așa incremenesc.
Sala teatrului stă să cadă. Mirosul de igrasie iese parcă revoltat din pereții scorojiți. Roșul aprins care cândva îmbrăca cu mândrie sala este acum un maro închis. Un maro trist. Cortina atârna greu. Parcă își dă ultima suflare, spânzurată într-un ultim și triumfal joc, așteptând încă aplauzele. Aplauze care nu mai vin. Nu mai vor să vină. Scaunele rupte și pline de praf refuză să aplaude. Pe vremuri, parcă și ele aplaudau falnice și pline de mândrie alături de spectatori. Acum singura piesă care se derulează aici este piesă tăcerii. Piesă morții. Decorurile zac și ele resemnate aruncate în diferite colțuri ale sălii. Niște proiectoare respiră greu creând o lumina difuză ce bate fix pe singurul colț al scenei care este încă viu. Ca prin miracol, lemnele care alcătuiesc podeaua sunt intacte, și-au păstrat până și culoarea. Sunt ca un mic soare în tot peisajul ăla dezolant. Acolo îi înșir, pe scaunele alea jegoase atunci când vreau să le vorbesc.
„V-am mai zis și mă apucă dracii că tre să vă zic de fiecare dată: povestea. Vrei bani trebuie să spui o poveste! Ce poveste spunem noi? Ce facem noi aici? Cum facem oamenii să bage mâna în buzunar și să dea din ceea ce au. Bă.. noi suntem artiști. Noi vindem emoții. Ce nu înțelegeți? Noi asta facem. Vindem durere. Pe bani. Și vreau să fie bani mulți. Ați înțeles?”
„Mihai, treci în față!”
Îl văd cum se ridică spășit și vine șchiopătând cu privirea în jos.
„Uite.. el este un bun exemplu. Cel mai vechi de pe stradă și cel care aduce cei mai mulți bani. Bunul Dumnezeu nu vrea să-i vindece arsura pe care o are la picior. Off Doamne, de 3 ani de zile. Deși am fost la nici nu mai știu câți medici. Offf… Dragul de el!” – spun în timp ce îi ridic brusc pantalonii și las să i se vadă rana adâncă și mare și observ cum îi țâșnește o picătură de sânge după ce o ating fără să vreau.
Îl văd cum se uită încruntat la mine și aproape că urlă: „Tu mă a…”
Moment în care îl strâng tare de umăr, înfigându-mi unghiile în oasele lui și îi șoptesc apăsat: „Dacă mai scoți un cuvânt, te omor!”
„Tu mă ajuți, tată!” – continuă pe un ton calm, lăsând privirea în jos. „Tu mă ajuți și îți mulțumesc!”
Îl privesc aprobator în timp ce îl bat pe umăr.
„Așa.. boală de piele, incurabilă, doar 14 ani, mai are 2 ani de trăit. Față umilă. Nu se poate mișcă din cauza durerilor. Punct. Asta e tot. Asta e o poveste. Asta e povestea. El este artist. Aduce cei mai mulți bani. Oamenii nu știu că asta e doar o arsură care nu se vindecă. Și nici nu-i interesează. La finalul zilei, în nimicnicia lui, omul vrea să se considere erou. Să creadă că a făcut bine. Și că va fi răsplătit. Nu contează cât a furat sau cât rău a făcut în ziua aia. Faptul că da 1 leu, 5 sau 10 lei, anulează totul. Toată mizeria în care ne scăldăm toți zilnic, este anulată de iluzia binelui. Ne scăldăm în mândrie sub masca smereniei. Ăștia suntem.”
„George, ești de 2 săptămâni pe stradă. Ai stat alături de toți artiștii profesioniști din familie. Ai văzut și înțeles poveștile. Treci în față și arată-ne povestea ta. Atenție, vreau să îmi arăți nu să-mi spui!”
Îl văd cum se ridică brusc. Tremură tot. ÎI tremură și dinții în gură. Își ia o poziție de handicapat de gradul 1000, se târăște efectiv până-n față și când ajunge lângă mine, privește într-un punct fix și zice:
„N-am mămică, n-am nici frați, un bănuț va rog să-mi dați.” – și întinde mâna în cel mai nefiresc mod cu putință.
Mă uit la el șocat, parcă nu-mi vine să cred ce îmi aud urechile și zic:
„Cum?”
„N-am mămică, n-am nici frați…”
„Taci!!..” urlu cât mă țin puterile. „Băi idiotule, asta ai fost tu capabil să scoți în 2 săptămâni? Nimic nu mai mănânci. Ce nu mai mănânci? Tu îți bați joc de mine? Asta faci, nu? Îți bați joc de mine? Bă.. tu acum o să dispari. Vreau să pleci de aici. Nu mai ai ce căuta aici. Ți-ai distrus singură șansă la o viață mai bună. Ieși. Ești pe cont propriu.”
Ridic mâna și vreau să îl lovesc când simt o lovitură puternică în spate. Doare al naibii. Îmi iau 2 secunde să încerc să mă dezmeticesc și o primesc pe a două care îmi atinge și ceafa. Cad amețit și îi văd pe netrebnici cum se organizează, scot niște funii de sub scenă, țin câte doi de fiecare mâna și picior și alți doi încep să mă lege. Mă leagă atât de tare că simt cum mă ustură instantaneu pielea și îmi simt sângele clocotind. Inima îmi bate cu putere. Nu apuc să zic nimic că Mihai, artistul veteran, îmi bagă un căluș în gură și zice pe un ton autoritar și hotărât:
„Va mulțumesc prieteni că m-ați ajutat să scăpăm de jigodia asta. Că v-ați ajutat și pe voi. De 2 ani de zile îmi arde piciorul constant. Carne vie. Fără pic de milă. Minte cu nerușinare când spune că are grijă de noi. Nu vrea decât bani și putere. Este malefic și profită de orice ocazie ca să facă bani. Ei bine, azi este finalul lui și începutul nostru.”
Îl văd cum se duce și ridică bucata de podea despre care speram să nu afle nimeni niciodată.
„M-a urmărit netrebnicul!” – îmi spun în gând în timp ce mă ridic ușor în coate.
Scoate geamantanul plin cu bani și continuă pe același ton.
„Fraților, avem bani. Nu e nevoie să mai stăm în văgăună asta. Vreau să avem grijă unii de alții. Vreau să fim mai uniți ca niciodată. Nu o să mai fie nevoie să cerșim și să furăm. Am vorbit cu un preot care ne așteaptă. Ne va ajuta să mergem la școală. Are niște case construite pentru oameni ca noi. Doar să veniți cu mine. Putem pleca acum. Ce ziceți?”
Și văd fericire pe chipurile netrebnicilor.
„Și cu el ce facem?” – întreabă George.
„Măcar asta mic să se gândească la mine” – îmi spun sperând la o minune.
„O să descurce el. Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primește pomană, nu-i așa?” – răspunde Mihai pe un ton rece, privindu-mă sfidător în ochi, în timp ce iese pe ușă, urmat de toți ceilalți.
Mă las pe spate și privesc la cer prin gaura din tavan.
„Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primește pomană! – continui pe un ton șters.
Sursă poză: www.pexels.com
