Pură imaginație

Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primește pomană

“Bă… voi ați văzut Filantropica? Ați văzut pe dracu să vă ia! Fix pe dracu să vă ia! ” – mă prefac nervos, în timp ce mă scarpin în cap, într-un mod ce vreau să mă facă să par intelectual.

“V-am spus de 1000 de ori și mă faceți să cred că e nevoie să vă mai spun de încă un milion de ori: Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primește pomană. Asta m-a învățat pe mine filmul ăla. Povestea… asta e tot ce contează! Doar așa reușim să scăpăm de sărăcia asta în care trăim. Să ziceți mulțumesc că v-am scos din căcat. Că asta am făcut, v-am scos pe fiecare dintre voi din căcat. Nu vă mai abuzează nimeni. Nu vă mai bate nimeni. Aveți un loc deasupra capului. Aveți o familie. Că asta suntem bă netrebnicilor, o familie. Ceva ce n-ați avut niciodată până acum. Că ai voștri v-au abandonat înainte să deschideți bine ochii. Și eu v-am luat. Voi sunteți copii mei. Am avut și am grijă de voi și vreau să vă fac oameni. Oameni bă. V-am dat dreptul la viață. Și numai eu știu cât de greu mi-a fost” continui pe un ton plângăcios, în timp ce las capul teatral în jos, privindu-i pe furiș fără oprire.

Unii lasă privirea în jos, alții se uită la mine cu frică. Mă bucură asta. Îmi știu de frică. Hainele lor rupte mă fac să mă simt ca un rege. Cei care mă privesc au privirile cumva pierdute și nu îndrăznesc să mă privească mai mult de o secundă. Când ne intersectăm privirile, trântesc brusc ochii în pământ și așa incremenesc.

Sala teatrului stă să cadă. Mirosul de igrasie iese parcă revoltat din pereții scorojiți. Roșul aprins care cândva îmbrăca cu mândrie sala este acum un maro închis. Un maro trist. Cortina atârna greu. Parcă își dă ultima suflare, spânzurată într-un ultim și triumfal joc, așteptând încă aplauzele. Aplauze care nu mai vin. Nu mai vor să vină. Scaunele rupte și pline de praf refuză să aplaude. Pe vremuri, parcă și ele aplaudau falnice și pline de mândrie alături de spectatori. Acum singura piesă care se derulează aici este piesă tăcerii. Piesă morții. Decorurile zac și ele resemnate aruncate în diferite colțuri ale sălii. Niște proiectoare respiră greu creând o lumina difuză ce bate fix pe singurul colț al scenei care este încă viu. Ca prin miracol, lemnele care alcătuiesc podeaua sunt intacte, și-au păstrat până și culoarea. Sunt ca un mic soare în tot peisajul ăla dezolant. Acolo îi înșir, pe scaunele alea jegoase atunci când vreau să le vorbesc.

„V-am mai zis și mă apucă dracii că tre să vă zic de fiecare dată: povestea. Vrei bani trebuie să spui o poveste! Ce poveste spunem noi? Ce facem noi aici? Cum facem oamenii să bage mâna în buzunar și să dea din ceea ce au. Bă.. noi suntem artiști. Noi vindem emoții. Ce nu înțelegeți? Noi asta facem. Vindem durere. Pe bani. Și vreau să fie bani mulți. Ați înțeles?”

„Mihai, treci în față!”

Îl văd cum se ridică spășit și vine șchiopătând cu privirea în jos.

„Uite.. el este un bun exemplu. Cel mai vechi de pe stradă și cel care aduce cei mai mulți bani. Bunul Dumnezeu nu vrea să-i vindece arsura pe care o are la picior. Off Doamne, de 3 ani de zile. Deși am fost la nici nu mai știu câți medici. Offf… Dragul de el!” – spun în timp ce îi ridic brusc pantalonii și las să i se vadă rana adâncă și mare și observ cum îi țâșnește o picătură de sânge după ce o ating fără să vreau.

Îl văd cum se uită încruntat la mine și aproape că urlă: „Tu mă a…”

Moment în care îl strâng tare de umăr, înfigându-mi unghiile în oasele lui și îi șoptesc apăsat: „Dacă mai scoți un cuvânt, te omor!”

„Tu mă ajuți, tată!” – continuă pe un ton calm, lăsând privirea în jos. „Tu mă ajuți și îți mulțumesc!”

Îl privesc aprobator în timp ce îl bat pe umăr.

„Așa.. boală de piele, incurabilă, doar 14 ani, mai are 2 ani de trăit. Față umilă. Nu se poate mișcă din cauza durerilor. Punct. Asta e tot. Asta e o poveste. Asta e povestea. El este artist. Aduce cei mai mulți bani. Oamenii nu știu că asta e doar o arsură care nu se vindecă. Și nici nu-i interesează. La finalul zilei, în nimicnicia lui, omul vrea să se considere erou. Să creadă că a făcut bine. Și că va fi răsplătit. Nu contează cât a furat sau cât rău a făcut în ziua aia. Faptul că da 1 leu, 5 sau 10 lei, anulează totul. Toată mizeria în care ne scăldăm toți zilnic, este anulată de iluzia binelui. Ne scăldăm în mândrie sub masca smereniei. Ăștia suntem.”

„George, ești de 2 săptămâni pe stradă. Ai stat alături de toți artiștii profesioniști din familie. Ai văzut și înțeles poveștile. Treci în față și arată-ne povestea ta. Atenție, vreau să îmi arăți nu să-mi spui!”

Îl văd cum se ridică brusc. Tremură tot. ÎI tremură și dinții în gură. Își ia o poziție de handicapat de gradul 1000, se târăște efectiv până-n față și când ajunge lângă mine, privește într-un punct fix și zice:

„N-am mămică, n-am nici frați, un bănuț va rog să-mi dați.” – și întinde mâna în cel mai nefiresc mod cu putință.

Mă uit la el șocat, parcă nu-mi vine să cred ce îmi aud urechile și zic:

„Cum?”

„N-am mămică, n-am nici frați…”

„Taci!!..” urlu cât mă țin puterile. „Băi idiotule, asta ai fost tu capabil să scoți în 2 săptămâni? Nimic nu mai mănânci. Ce nu mai mănânci? Tu îți bați joc de mine? Asta faci, nu? Îți bați joc de mine? Bă.. tu acum o să dispari. Vreau să pleci de aici. Nu mai ai ce căuta aici. Ți-ai distrus singură șansă la o viață mai bună. Ieși. Ești pe cont propriu.”

Ridic mâna și vreau să îl lovesc când simt o lovitură puternică în spate. Doare al naibii. Îmi iau 2 secunde să încerc să mă dezmeticesc și o primesc pe a două care îmi atinge și ceafa. Cad amețit și îi văd pe netrebnici cum se organizează, scot niște funii de sub scenă, țin câte doi de fiecare mâna și picior și alți doi încep să mă lege. Mă leagă atât de tare că simt cum mă ustură instantaneu pielea și îmi simt sângele clocotind. Inima îmi bate cu putere. Nu apuc să zic nimic că Mihai, artistul veteran, îmi bagă un căluș în gură și zice pe un ton autoritar și hotărât:

„Va mulțumesc prieteni că m-ați ajutat să scăpăm de jigodia asta. Că v-ați ajutat și pe voi. De 2 ani de zile îmi arde piciorul constant. Carne vie. Fără pic de milă. Minte cu nerușinare când spune că are grijă de noi. Nu vrea decât bani și putere. Este malefic și profită de orice ocazie ca să facă bani. Ei bine, azi este finalul lui și începutul nostru.”

Îl văd cum se duce și ridică bucata de podea despre care speram să nu afle nimeni niciodată.
„M-a urmărit netrebnicul!” – îmi spun în gând în timp ce mă ridic ușor în coate.

Scoate geamantanul plin cu bani și continuă pe același ton.

„Fraților, avem bani. Nu e nevoie să mai stăm în văgăună asta. Vreau să avem grijă unii de alții. Vreau să fim mai uniți ca niciodată. Nu o să mai fie nevoie să cerșim și să furăm. Am vorbit cu un preot care ne așteaptă. Ne va ajuta să mergem la școală. Are niște case construite pentru oameni ca noi. Doar să veniți cu mine. Putem pleca acum. Ce ziceți?”

Și văd fericire pe chipurile netrebnicilor.

„Și cu el ce facem?” – întreabă George.

„Măcar asta mic să se gândească la mine” – îmi spun sperând la o minune.

„O să descurce el. Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primește pomană, nu-i așa?” – răspunde Mihai pe un ton rece, privindu-mă sfidător în ochi, în timp ce iese pe ușă, urmat de toți ceilalți.

Mă las pe spate și privesc la cer prin gaura din tavan.

„Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primește pomană! – continui pe un ton șters.

Sursă poză: www.pexels.com

Pură imaginație

Armani

”Ești un idiot amice! Chiar ești un idiot!” insistam pe idee intrând în scara blocului cu capul în pământ. Nu priveam nici în stânga, nici în dreapta. În pământ, ca struțul.

În 5 secunde eram deja la etajul 1. Mâinile îmi tremurau și simțeam un imens gol în stomac. Palmele îmi transpiraseră. Mă opresc din fugă. Trag aer adânc în piept. Închid ochii. Mă închin și zic: ”Să de-a dracul de nu m-oi duce acum! Păi ce, sunt fătălău?

Abia la coborâre simt mirosul de igrasie. Și totul cenușiu. ”Urâtă scară!” îmi zic. Mai erau doar ceva bucăți de glet pe pereții înnegriți de vreme. Scorojiți în cea mai parte, mă făceau să mă simt că într-o zona apocaliptică.

„Nu contează acum. Îi dau înainte.”

Înainte de a ieși mă opresc brusc în fața ușii și mă uit la ea. Parcă mă așteaptă.

Pe bancă, stând cuminte, hrănindu-se parcă cu privirea din verdele care începuse să apară în jurul blocului. „Frumoasă arătare, să moară mama!” continui mușcându-mi din buze.

Îmi dau rapid seama că e prea frumoasă pentru mine.

Zic ”Doamne, dacă mi-o dai pe asta, mă duc duminică la biserica. Să mor io!”.

Îmi dau seama că am palmele mai transpirate și că golul din stomac e mai accentuat.

Încep negocierea: „Fătălăule… ce? Știe ea că o ard singur de mai bine de 1 an. În plus, sunt băiat fin cu ochelarii ăștia la ochi. M-am nimerit și cu pantalonii Gucci pe mine. O sparg. Știe ea că i-am luat în rate de la Xilofon. Nu știe. E ca la muncă. Numai că nu vând mașini din Germania, luate la mâna a două și reparate de mântuială. Mă vând pe mine. Și numai eu știu stimă și valoarea mea. Hai, că poate pui de o saltea!” continui zâmbind cu gură până la urechi.

Deschid ușa în forță! Îmi iau avânt și în 2 pași, sunt fix lângă ea pe bancă. Insistent de aproape.

”Pfff.. taci că are parfum din ăla scumpu. Mi-a pus Dumnezeu mâna în cap, să dea dracu!”

Tresare și se uită parcă surprinsă la mine. Se mută puțin mai în dreapta și își vede de privitul grădinii.

”Săr’na! Eu sunt Armani!” zic în timp ce întind mâna spre ea. Constat că am o ditamai pată de ulei în exteriorul palmei. Câcat! Trag mâna disperat și scot arma mortală. Zâmbesc de mi se văd tot dinții. Bă… și mi-a dat Dumnezeu.

Se mută mai în dreapta și văd cum vrea să zică ceva.

Zic ”Hai, mâncați-aș gurițica ta! Hai să îți aud sunetul de vrăbioară!”

Ea spune: ”Sorry, can I help you?”

Moment în care îmi vin în cap toate orele de la școală, petrecute lângă școală. Toate țigările fumate! Toate miștourile făcute în timpul orelor la care mergeam. Îmi amintesc cum spuneam că de la școală te duci doar că să ai de unde pleca. Șmecher, nu? Îmi amintesc cât de mult insista bunicul, săracul, să fac și eu ceva școală. Că asta te ajută în viață! Doar așa faci și tu ceva cu viața ta.  Asta te diferențiază de restul și asta arată că vrei să fii și tu cineva. Oricum noi plecăm de pe minus. Îmi amintesc de batjocura pe care i-am făcut-o profei de engleză. De îi era frică săracei să mai vină să țină ora. Și uite, tot la școală ajung și pentru o femeie. „Idiotule!” îmi spun, diminuând în mod considerabil zâmbetul.

Continui, cu curaj. „Hello! I Armani! I parlesc un peu di italiano. Grazie!”

„Sorry, I don t understand!” – aud din stânga.

”Understand pe mă-ta. Ia că am mai fost eu în Germania și am vorbit de mă dureau mâinile. Entuziasmat, încep să dau din mâini. Arăt spre ea, apoi spre mine. Păstrez zâmbetul, e aur. Apoi frec degetele arătătoare. Se uită la mine și nu zice nimic. O iau de la capăt, arăt spre ea, arăt spre mine. Îmi mângâi burta și zic clar și hotărât ”Mangiare! Noi due mangiare”. Ridică din umeri. Mă uit disperat la cer. Pfff… gata, aproape țip ”Pizza! ” Belește ochii la mine fără să zică nimic. Continui – „Margherita, tuttii frutii gelato”. Ceva se schimbă la ea. Zâmbește ușor. Zic ”Asta e boss, diseară te dai în leagăn”.

”Ughhh… I m not hungry, thanks! ” aud.

”Ce dracu treabă au ungurii? Asta e bătută în cap! Eu zic de pizza și de mâncare și ea zice de unguri.”

„Armani, aici e de muncă tată!”

Mă gândesc la o mie de combinații.

„Dacă asta cu frecatul mâinilor n-a mers, ce căcat să meargă? Asta ar fi trebuit să fie clar.”

Caut în adâncul meu și zic „Gataaaa, asta e… îi cânt. I-o bag pe aia cu ‘soarele și viața mea, nu mai vreau pe nimenea, ai venit în viața mea”.

Mă întorc hotărât către ea și când să încep, aud din stânga.

”Salut! Te pot ajută cu ceva? Meghan nu vorbește și nici nu înțelege româna! Însă pot traduce eu dacă e nevoie!

Îmi iau postura de cocoș și mă întorc pe tupeu maxim.

Brunet. Ochi albaștri. Zvelt. Plin de mușchi. Înalt. Îmbrăcat la 4 ace.

Mă gândesc cum arăt eu. Chel. Ten colorat. Ochi negri de îi confunzi cu pielea. Burta la locul ei. Atârnă în toate cele 3 valuri cu care mă tachina tot bunicul, Dumnezeu să-l ierte. Scund. Trening. Mâini murdare.

Zic: „Nu e cazul! Am vorbit până acum. Suntem ok.”

Mă uit la ea, arunc un zâmbet și îi spun: „A fost cu piaccere, MeRgan!”

Urc scările.

„Lasă gicule, că te-ai îndrăgostit și ieri… Oare mi-o da Xilofon 1 mil împrumut?”

Surse poză: www.pexels.com

Pură imaginație

Parola de la Facebook

Beznă. Întuneric total în cameră.

 “Bine că îi plac lui rulourile trase până jos!” bombăn în gând.

“De parcă intră Satana prin geam dacă sunt rulourile puțin mai ridicate. Una e să te uiți în gol prin întuneric și alta e cu putină lumină. Deh, simți că ești undeva. Așa, pe beznă, parcă plutesc.”

Mâna lui îmi atârnă greu peste corp, atingâdu-mi cumva agresiv sânii. Parcă mă sufocă. Îmi dă senzația de nod în gât.  

Transpir. Îmi vine să îmi rod unghiile. Să îmi mișc picioarele, mâinile, să îmi smulg părul din cap. Nu scot nici un sunet. Nu vreau să îl trezesc. Deși, dacă ar fi după mine, i-aș da două tigăi în cap. Mă uit în gol ca liliacul și înghit în sec. Parcă fără oprire.

“De unde Dumnezeu atâta salivă?”

„Mi-am jurat să nu ajung în situația asta! Mi-am jurat! Sunt o idioată!”

Mi-a zis mama: “Mămicule, să îți găsești un băiat liniștit, mamă! Să aibă un serviciu bun; să aibă carte; să nu piardă timpul pe străzi și în baruri cu băieții; să nu bea; să aducă bani în casă; să aibă grijă de tine, mama; să te iubească ca pe ochii din cap. Să nu alegi ca mine. Că ai văzut cât am pătimit și ce viață grea am avut.”

Și eu? La ce m-a dus capul? Cel mai băiat fin! Cel mai player! Înalt, plin de mușchi și de tatuaje; freză pe spate; dantură și chip perfecte; super bine îmbrăcat și cu mersul ăla de macho de întorc și băieții capul după el pe stradă. Ăsta se aranjează și-l uită Dumnezeu în fața oglinzii și înainte să ducă gunoiul. Și stă la curte. Mai greu se poate vedea cu cineva.

„Dar eu am jurat. Parol.  Eu n-am nevoie de așa ceva. Plec. Dacă e ceva ce nu e bine sau dacă doar mi se pare că nu e bine, plec. Da, dar îl iubesc. Normal că îl iubesc. Cum poți să nu-l iubești?

Însă ia spune-mi: tu ai văzut cum îi zâmbea ăleia azi? Ăleia cu sânii până-n gât.

Nu, nu!! Eu mi-am jurat! eu plec!.”

Îi dau mâna brusc jos de pe mine. Cu un fel de greață pe care o simt în tot corpul. Mă ridic instantaneu și mă înfig direct în telefonul lui.

“Eh… acum să te văd, jigodie!. Că de două săptămâni stai numai cu nasul în telefon. Și când vin lângă tine, te fofilezi de parcă eu aș fi idioata pământului. Te faci repede că plouă. De parcă dacă eu sunt din Brăila, am venit cu pluta pe Dunăre. Până aici ți-a fost!”

Gata, gata să trag telefonul spre mine când dintr-o dată mă apucă mai abitir și mă strânge ușor, ușor, cu blândețe la pieptul lui. Și cu afecțiune așa. Mi se face mai greață.

“Ce bine se preface maimuța!”

“Eh, hai Maria! Să te văd cum o joci pe asta!”

Trag aer adânc în piept și îi arunc efectiv mâna de pe mine. Rapid. Scurt. Dintr-o mișcare. Rămân în aceiași poziție, ca și cum nu s-a întâmplat nimic. Nici măcar nu respir. Rămâne și al așa preț de… câcat, o eternitate și într-un sfârșit începe să sforăie încet.

Mă întind ușor. Foarte ușor. Abia dacă mă simt eu pe mine. Reușesc să duc mâna peste el. Ajung la noptieră fără să-l ating și încep să bâjbâi pe întuneric. Pipăi primul colț pe care îl găsesc. Nimic. Cu atenție maximă să nu-l trezesc, continui căutarea.

 “Îl ține pe centrul noptierei.”, îmi zic în timp ce continui pipăitul, fără să respir și fiind sigură că nu îl ating. La un moment dat, simt colțul telefonului. Mă întind mai tare, sprijinindu-mă puternic în cotul stâng. Îl apuc cu putere, hotărât și mă opresc brusc. Vreau să fiu sigură că nu mă simte și că doarme. Pauză. Alte două eternități. Îl aud cum sforăie. Ridic ușor telefonul și dau să îl trag spre mine. N-apuc să fac 3 cm că îl simt cum se trezește brusc.

Trântesc rapid telefonul înapoi pe noptieră și sar brusc din pat. Mă îndrept către baie. Doar asta mă poate salva. Dacă chiar se trezește, telefonul e la locul lui și eu îi spun că merg la baie. Sunt femeie. Bine, sunt om că și bărbații au nevoi fiziologice. Și ei merg la baie. Și nici nu lasă capacul jos.

N-apuc să fac 2 pași, că zdrang dau cu piciorul în scaun.
Simt cum căldura îmi urcă instantaneu din picior până-n creier. Îmi vine să urlu. Să înjur. Să zic de toți și de toate. Să îi dau lui cu scaunul în cap. Că-i numai vina lui. Dobitocul. Cu rulourile lui lăsate până jos. Cu scaunul în mijlocul camerei. Cu durerea mă-sii care l-a facut. Cu bezna în care îi place să doarmă. Cu idioata ma-mii. Că dacă mă ducea capul, altfel alegeam. Halal viață. Să stai ca neomul la 3 dimineața să furi telefonul partenerului. Daaaa, că idiotul nu e în stare să mă ceară. După 3 ani de relație, noi suntem parteneri. Noi nu suntem pregătiți. Că ne-o trebui o facultate special pentru asta. Avem nevoie de timp. Experimentăm. Ne cunoaștem. Cretinul. Că se așteaptă să-l cer eu. Mă-ta să te ceară. Mă-ta aia care te-a făcut. Că eu îmi irosesc viața lângă un pierde-vară.  Mă las în jos și îmi mângâi agresiv degetul. Poate, poate mai trece durerea. L-aș pupa dacă aș avea cum.

Trag aer adânc în piept. Plină de nervi, mă ridic brusc. Mă întorc în pat. Dobitocul nici nu se mișcă. Doarme ca boul. Mă întind și îi iau rapid telefonul. Dintr-o mișcare. Îl strâng în ambele palme, la piept. Respir sacadat. Mă străduiesc să mă liniștesc. El doarme.  

“Bun. Acum să vedem cu parola.”

Mă uit în stânga la el. Doarme. Ca un bebeluș.

”Vede el imediat bebeluș!.”

În 5 secunde sunt în baie. Ocolesc mega ușor scaunul.

”Cică nu învătăm din greșeli.”

Lumina mă orbește. Stau 5 minute să mă obișnuiesc cu ea.

“Sigur o să ii văd codul pe ecranul telefonul.”, îmi spun în timp ce am mare grijă să nu îl ating.
 Ochii s-au obișnuit. Mă uit cu atenție. Nu văd nimic. Închid ochii preț de câteva secunde și îi deschid iar.

“2,7… hmmm… 2, 7… sigur avem 2,7, 9… nu… 2,7, 6… nu, nu 2,7 … Pfff.. Dumnezeule!”

“Amprenta!!!”, exclam ca și cum am descoperit curentul electric. Deschid ușor ușa, cât să pot scoate mâna și sting rapid lumina. O trag la fel de repede înapoi. Mai stau alte câteva minute să mă reobișnuiesc cu întunericul.

“Georgică nu ți-a plăcut! Munca, muncă; flori în fiecare săptamână; plimbări când la munte, când la mare în fiecare weekend; haine de firmă. Deh, era tocilar. Ei bine… îți meriți soarta!”, bombăn în timp ce mă întorc în pat.

El încă doarme. Nu s-a trezit..

Mă întind ușor pe spate și îi apuc și mai ușor mâna de antebraț cu mâna mea stângă. Verific să nu se trezească. Sforăie. ÎI dau înainte. Îi trag ușor palma spre mine. Telefonul e în mâna mea dreaptă. Respir sacadat și simt cum începe să mă doară spatele din cauza poziției incomode. Palmele noastre se apropie. Mai am 1 cm. Zâmbesc. Își trage relaxat mâna și se întoarce pe partea cealaltă. Rămân blocată. Nu respir. Nu mișc. Exceptând tremuratul pe care nu îl pot controla.

Iarași trece o eternitate.

În liniștea nopții aud: “2790.”

Măresc ochii. Mă simt ca și cum am primit un pumn direct in piept. Fără milă. Direct și cu putere.
Mă duc la marginea patului și mă împing în saltea. Stau în fund acum, rezemată de spătarul patului.

El continuă: “Vrei sa vorbim despre asta?”

Tac. Intru în pământ de rușine. Aș vrea să dispară momentul acesta. Să nu fi existat niciodată. Mă întorc încet pe partea dreaptă, strângând cu putere telefonul la piept. Mă prefac că dorm. Îl ignor.

Sursă poză: www.pexels.com