Pură imaginație

Doar ca să uit de tine…

Pianul se aude fix cât ai nevoie să se audă într-un astfel de moment. Cumva în surdină, creând o atmosferă de visare. Parcă vezi cum notele se ridică ușor, într-un dans armonios până sus la nori, odată ce clapele sunt apăsate. Lumina este perfectă.

„Cine a avut ideea să atârne becurile astea transparente ar trebui să primească un premiu! ” – îmi spun în gând în timp ce le admir.

„Ah… eu am fost, pupă-mi-aș mâinile și neuronii!” – continui în timp ce zâmbesc ștrengărește.

„Superb. Absolut superb. Și apă asta. Vai, ce stare de liniște. Aproape că îmi vine să mă iau în brațe că am ales locul ăsta.”

O văd cum se ridică repede, mult prea repede și spune:

„Nu mai pot să mă cuplez cu alți bărbați doar ca să uit de tine.”

Și îl apucă ușor de mână în timp ce întoarce brusc privirea într-un mod tragic, cabotin. Și cu un zâmbet fals. Absolut fals. Poți vedea cu ușurință că pare că nu simte nimic. Zero. Până și ochii îi zâmbesc. Zici că a cerut o porție de cartofi prăjiți la KFC.

„Stop! ” – urlu cât mă țin puterile.

„Stop! Stop! Stop!”

Continui calm: „Hai încă o dată! Minodora, știi povestea, da? Hai că e simplu. Vreau să văd că te doare. Să simt emoția. Să simt că îți este greu să spui asta. Că în fraza asta stă viitorul tău. Viața ta. Tot. În frază asta ești tu. Vreau să văd adevărul, Minodora! Poți? Da, poți. Bravo! Hai!”

Mă uit la operatori și îmi încredințează că e ok. Mă uit la ei și pare că sunt pregătiți.

„Acțiune!” – strig în timp ce mă sprijin în coate.

Se ridică la fel de repede și spune și mai prost: „Nu mai pot să mă cuplez cu alți bărbați doar că să uit de ține”. De data asta parcă a luat trenul, acceleratul. Și a făcut și București – Constanța în 5 minute.

Și o văd cum se uită mândră la mine. De parcă a zis o replică de Oscar.

„Stop! Stop! Stop!” – zic în timp ce mă agit, făcând când un pas în stânga, când unul în dreapta, cu privirea în pământ.

„Minodora, tu ai înțeles scena?”

„Da!” aud pe un ton clar și hotărât!

Mă uit la ea încrezător și zic: „Hai… Bine tată. Hai că se poate! Toată lumea gata? ” Mă asigur că toată echipa e ok și strig tare: „Bun! Acțiune!”

O văd cum respiră adânc. Își ia o privire de pasăre rănită în vârful primei pene de la aripa stânga și zice: „Nu mai pot să mă cuplez cu alți BĂRBAT doar că să uit de tine.” Și se ridică după ce spune fraza.

„Bărbați! Bărbați! Băr-bați! Nu bărbat! Bărbați, că sunt mai mulți. Nu e primul!” – urlu în timp ce îmi simt sângele clocotind în tâmple. Dau ca nebunul din mâini în timp ce mă duc pe scenă.

„Minodora! ” spun tot urlând. Îmi dau seama și continui pe un ton mai blând. Forțat, însă mai blând.

„Minodora. Minodoruța… Ești ok? Asta este o scenă simplă. Ușoară. Păi dacă la asta stăm așa, ce facem când moare el? Stăm de o oră deja. O oră. Nu e posibil așa ceva. Nu e posibil să stea o echipa întreagă o oră pentru o scenă de 30 de secunde cu o singură replică.” Urlu iar.

Îmi dau seama și chimb iar tonul cu unul mai blând.

„Te simți rău ? Ai pățit ceva? Ce se întâmplă? Ai nevoie de o pauză? Vrei ceva? Ți-e rău? ”

Nu o las să răspundă și mă reped.

„Minodora! Mihai, ăsta care e fix în fața ta la masă te-a părăsit. Te doare asta. Înțelegi? Te doare tare. Și stă cu blonda asta aici. Da, asta face, el e cu blonda asta aici. De ce crezi că e? Daaa…. Pentru că e cuplat cu ea. Corect, se presupune că fac sex noaptea. Și da, exact, ai nimerit-o, asta te doare. Mai tare. Doare mai tare. Deci practic sunt 2 dureri adunate. Înțelegi? Adică te doare foarte tare. Cel mai tare. Nu există durere mai mare? Înțelegi? Bun… și tu ești cu ăstălalt, cu George, la masă doar de fațada, că tu îl vrei pe primul. Pe Mihai. Cu George nu ai treaba de fapt. El e în viață ta doar așa, că să mai treacă timpul. Ok? Înțelegi? Bun… Deci tu practic, adică personajul tău a creat un context extrem de dubios doar pentru că ea speră să se împace cu fostul. Cu Mihai. Da? Înțelegi? Bun, înțelegi. Deci trebuie să văd că trăiești miza asta. Totul sau nimic. Înțelegi? Durerea, dorința de împăcare, faptul că nu-ti pasă de ăsta cu care ai venit, faptul că e totul sau nimic. Că nu ești dispusă să pleci fără Mihai. Înțelegi? Minodora, nu văd nimic. Zici că îți curge gheață prin vene și că în loc de inima ai un ghețar. Minodora… ești atentă? Înțelegi ce am spus? ”

Se uită la mine cu o privire bleagă și nu spune nimic.

„Deci… te ridici lent. Atât de lent de parcă te doare tot corpul. Durerea ta pleacă din inimă, din suflet și radiază în tot corpul. Vreau să văd durerea asta. Așa.. deci te ridici, încet și cu durere! Îl apuci ușor de mâna și i-o tragi spre tine. Așa cum am discutat. Îl faci atent 100% așa, da? De asta îi tragi mâna spre ține. Bun… Și te uiți la el. Vreau să văd în privirea ta că el e cel mai important pentru tine. Că el e totul. Și să văd că nu pe pieptul lui îți odihnești noaptea capul. Te doare, da? Ok.. deci să văd asta. Și spui replica. Nu prea repede, nu prea încet. O spui calm, hotărât și cu o blândețe dură. Da. Exact. O blândețe dură. Vreau să văd că te doare al naibii dar și că nu ești dispusă să pleci fără el. După ce spui replica, vreau să văd refuzul. Da? O Încasezi. Și nu rămâi acolo. Te afectează că Mihai nu zice nimic și că nu schițează nici un gest. Și după ce o încasezi , vreau să pleci spre ponton. Da vreau să văd că pleci dar doar pentru că speri că el va veni după tine. Exact cum am repetat, Minodora. Hai că ieri a fost bine. A fost perfect la repetiții. Poți? Hai că poți! Poți, da? Poți? Cum să nu poți? Sigur că poți!”

O văd cum se ridică brusc, cu o privire care parcă mă sfâșie. Îmi da cu putere o palmă și începe să urle: „Dacă vrei ca actrița principală să fie în formă maximă la filmări, fă cumva să nu afle că o înșeli cu o seară înainte de filmare. Sau poate pentru tine 6 luni împreună nu definesc o relație. Puteai să te prefaci până terminăm proiectul! Mai avem 2 zile de filmare. Ești o jigodie. Asta ești. Un nimeni. Îmi provoci silă. Nu vreau să mai aud nici măcar un cuvânt de la tine. Îmi provoci silă. Eu plec. ”

Și o văd cum se îndreaptă spre cabină.

Liniște totală pe platou. Fiecare se preface că are altceva de făcut. Unul își roade unghiile, 5 cu capul în telefon, unul își întinde oasele.

Răspund pe un ton dubios de calm pentru situație, adresându-mă tuturor.

„E ok! Suntem în parametri. Are contract cu noi. Mă duc să vorbesc cu ea.” Și plec spășit spre cabină.

Sursă poză: www.pexels.com

Pură imaginație

Îmi mai întrerupi o dată cititul și cartea asta se transformă în armă letală

Sunt în mașină. Tremur. Picăturile de transpirație îmi curg repede, una după alta ca într-un dans al morții. Pleacă hotarâte de pe frunte și tâmple și traversează fața, ajungând până pe gât.

Mă uit când în stânga, când în drepta, când la telefonul aruncat pe scaunul din drepta. Piciorul mi se mișcă nervos într-un mod extrem de agresiv. Nu îl pot controla. Deschid brusc portiera și mă dau repede jos. Fac nervos 2 pași și abia după ce conștientizez ce am făcut, mă arunc efectiv în mașină. Mă uit la telefon. Nimic. Îmi rod unghiile.

„O să fie bine!” Îmi spun în timp ce mă privesc în oglinda retrovizoare.

Am fața palidă. Culoarea gălbuie parcă mi-a intrat și în ochi iar cearcănele îmi sunt cât casa. Părul nespălat îmi atârnă cleios pe spate. Fața îmi este lucioasă. În ciuda afirmației, privirea îmi este pierdută și total neîncrezătoare.

„O să fie bine!” îmi pun iar în timp ce îmi șterg lacrimile.

„E tot ce am. Și ei mi-au luat-o.”

Răbufnesc într-un plâns în hohote care parcă vrea să scoată tot ceea ce e rău din mine. Să alunge teroarea în care trăiesc de 3 zile. 3 zile și 3 nopți nedormite. Fără copilul meu iubit. Plâng în speranța că lacrimile vor șterge experiența asta pe care numai Dumnezeu știe de ce am atras-o.

Aud telefonul cum sună. Disperat îl iau cu ambele mâini.

E soția.

“Nu am nici o veste. Ai încredere că va fi bine. Roagă-te. O s-o aduc acasă. Îți promit.”

Aud doar cum plânge.

„Te iubesc!”

„Si eu te iubesc!” Și închide!

„Jigodiile! Vor plăti pentru asta!” – spun în timp ce dau un pumn în volan.

Telefonul sună. Răspund rapid.

„Ai banii ?” – aud o voce rece și agresivă. Parcă la capătul celălalt este o ființă goală, fără suflet.

„Da!” – răspund hotărât.

„Pe toți?”

„Da!” – îmi păstrez calmul, deși simt cum îmi crește tensiunea..

„Doar în bancnote de 500 euro?”

„Da. Așa cum ați cerut. Fata mea e bine?”

„Eu pun întrebările și tu răspunzi. Ai înțeles?”

„Vreau doar să fiu sigur că este în viață.”

„Ai vorbit cu poliția?”

„Nu sunt tâmpit. Îmi vreau copilul înapoi. Nu aș face nimic care să o pună în pericol.”

„Ai o singură șansă. Să fie clar. Și crede-mă, o să știm dacă ai vorbit cu poliția și nu o să să-ți mai vezi fata niciodată. E clar?”

„Da, vreau să vorbesc cu ea. Te rog.” – răspund în timp ce primesc afirmația ca un puternic pumn în piept.

„Alo, tati?” – se aude vocea minunii.

Îmi dreg vocea și mă înarmez cu căldură și calm. „Te iubește tati. Ia spune-mi, se poartă frumos prietenii mei cu tine?”

„Daaa, mi-au luat jucării tata. Știi păpușa aia Barbie pe care mi-o doream super mult? Mi-au luat-o. Tati, dar tu unde ești? Mami unde e? Mi-e dor de voi, tati. Vreau să vin acasă.”

Și începe să plângă.

„Nu plânge puiule.”

Și aud aceiasi voce rece si agresivă: „Metrou piața Universității, ieșirea TNB. Ne vedem acolo într-o oră. Dacă vrei să îți vezi copilul în viață, vii singur și cu toți bani. O șansă ai. Ai înțeles?”

Și-mi închide telefonul în nas.

Mă uit la ceas. Știu un singur lucru. Metrou Piața universității. O oră.

Pornesc în trombă fără să mă asigur. Nu văd nimic în stânga, nimic în dreapta.
„Unde sunt? Aviației. Pe unde o iau? Ok, pe aici.” – gândesc într-o fracțiune de secundă, în timp ce mașina se deplasează în viteză pe carosabil. Fac slalom printre mașini. Sunt la limită să lovesc câteva. Mă claxonează și mă înjură. Tot ce văd și ce aud e fetița mea. Minunea mea pe care ei mi-au luat-o. Semafoarele nu mai au culori. Trec de primele 2 fără probleme. La al treilea sunt nevoit să frânez brusc. O mașină vine din dreapta cu viteză. O las să treacă și apoi îmi continui drumul trecând pe roșu. După nici 300 de metri, văd mașina de poliție cu girofarul și sirena pornite în spatele meu. Îmi face flash-uri să opresc.

„Dacă nu opresc, nu mai ajung la fetița mea!” – îmi spun în timp ce trag pe dreapta. Mă străduiesc să par calm. Agentul se mișcă lent. Prea lent. Eu aud, simt, văd numai tic, tac… tic. Tac… Îi fac semn să vină mai repede. Se uită mirat însă grăbește pasul.

Vrea să se prezinte însă i-o tai brusc în timp ce îî arăt legitimația: „Știu că am greșit însă mă grăbesc puțin. Putem închide ochii de data asta? Vă mulțumesc mult!”

Îl văd cum belește ochii la legitimație. Se uită apoi si în stânga și în dreapta, zâmbește complice și îmi face semn să plec.

„Mulțumesc Doamne!” și plec tot în trombă deși mă străduiesc să nu.

Încă 7 semafoare, coadă la Romană. Bară la bară. Disperat dau flash-uri si claxonez. Într-un final ajung. Las mașina la întâmplare, blocând o stradă. Însă plec fără să privesc înapoi. Cu geanta plină cu bani strânsă la piept, mă opresc în dreptul scărilor de la ieșirea spre TNB.

Mă uit disperat în toate părțile, învârtindu-mă în cerc, pe loc, într-un punct fix. Mă chinui să văd ceva, orice, care poate avea legătură cu minunea mea. Nu mai aud și văd doar imagini care se derulează în viteză. Zeci de chipuri care trec în grabă pe lângă mine, în firescul vieții fiecăruia. Tineri care râd, oamenii apăsați de grijile zilnice, oamenii triști sau veseli. Oamenii de toate vârstele. Lacrimile îmi curg ușor pe obraz și mă învârt fără oprire, în speranța că o să văd ceva care să mă lege de minunea mea. Care să mă facă să înțeleg că e aici și că e în siguranță.

O mână puternică mă oprește din această nebunie.

Deși bărbatul e lângă mine, aud cumva din depărtare: „Ai adus banii?”

„Parola, spune-mi parola și apoi vorbim despre bani!” – răspund curajos si sigur pe mine.

„Îmi mai întrerupi o dată cititul și cartea asta se transformă în armă letală!”

Reușesc să îl analizez în timp ce ascultă parola. Înalt, solid, plin de mușchi. Fața și capul acoperite și o privire care mă face să simt fiori.

„Ok, unde e fata mea și de unde știu că e bine?”

„Va trebui să ai încredere. Îmi dai banii și în maxim 5 minute îți vei vedea copilul în mulțime venind dinspre TNB. Nu mi-i dai, dispar și eu și fata. E clar?”

Scrâșnesc din dinți în timp ce îi dau geanta cu bani. Se face nevăzut în mulțime.

Disperat privesc în direcția indicată. Nimic.

Îmi vine să urlu. Să o iau la fugă. Să caut în fiecare loc din Piața Universității. Nu mă mișc și nu îmi mișc nici privirea. Mă uit doar pe aleea care duce la TNB. Îmi frec mâinile, mă așez in genunchi și încep să mă rog cu privirea în pământ: „Tatăl nostru care ne ești în ceruri…”

Ridic privirea si o văd. Vine plângând privind spre toți străinii sperând să mă găsească. Alerg spre ea și o strâng tare în brațe. Cu putere. O pup și o îmbrățișez. Minunea plânge și ea. Ma strange la fel de puternic.

Scot telefonul și o sun: „Suntem ok. Venim spre casă.”

Sursă poză: www.pexels.com

Pură imaginație

Armani

”Ești un idiot amice! Chiar ești un idiot!” insistam pe idee intrând în scara blocului cu capul în pământ. Nu priveam nici în stânga, nici în dreapta. În pământ, ca struțul.

În 5 secunde eram deja la etajul 1. Mâinile îmi tremurau și simțeam un imens gol în stomac. Palmele îmi transpiraseră. Mă opresc din fugă. Trag aer adânc în piept. Închid ochii. Mă închin și zic: ”Să de-a dracul de nu m-oi duce acum! Păi ce, sunt fătălău?

Abia la coborâre simt mirosul de igrasie. Și totul cenușiu. ”Urâtă scară!” îmi zic. Mai erau doar ceva bucăți de glet pe pereții înnegriți de vreme. Scorojiți în cea mai parte, mă făceau să mă simt că într-o zona apocaliptică.

„Nu contează acum. Îi dau înainte.”

Înainte de a ieși mă opresc brusc în fața ușii și mă uit la ea. Parcă mă așteaptă.

Pe bancă, stând cuminte, hrănindu-se parcă cu privirea din verdele care începuse să apară în jurul blocului. „Frumoasă arătare, să moară mama!” continui mușcându-mi din buze.

Îmi dau rapid seama că e prea frumoasă pentru mine.

Zic ”Doamne, dacă mi-o dai pe asta, mă duc duminică la biserica. Să mor io!”.

Îmi dau seama că am palmele mai transpirate și că golul din stomac e mai accentuat.

Încep negocierea: „Fătălăule… ce? Știe ea că o ard singur de mai bine de 1 an. În plus, sunt băiat fin cu ochelarii ăștia la ochi. M-am nimerit și cu pantalonii Gucci pe mine. O sparg. Știe ea că i-am luat în rate de la Xilofon. Nu știe. E ca la muncă. Numai că nu vând mașini din Germania, luate la mâna a două și reparate de mântuială. Mă vând pe mine. Și numai eu știu stimă și valoarea mea. Hai, că poate pui de o saltea!” continui zâmbind cu gură până la urechi.

Deschid ușa în forță! Îmi iau avânt și în 2 pași, sunt fix lângă ea pe bancă. Insistent de aproape.

”Pfff.. taci că are parfum din ăla scumpu. Mi-a pus Dumnezeu mâna în cap, să dea dracu!”

Tresare și se uită parcă surprinsă la mine. Se mută puțin mai în dreapta și își vede de privitul grădinii.

”Săr’na! Eu sunt Armani!” zic în timp ce întind mâna spre ea. Constat că am o ditamai pată de ulei în exteriorul palmei. Câcat! Trag mâna disperat și scot arma mortală. Zâmbesc de mi se văd tot dinții. Bă… și mi-a dat Dumnezeu.

Se mută mai în dreapta și văd cum vrea să zică ceva.

Zic ”Hai, mâncați-aș gurițica ta! Hai să îți aud sunetul de vrăbioară!”

Ea spune: ”Sorry, can I help you?”

Moment în care îmi vin în cap toate orele de la școală, petrecute lângă școală. Toate țigările fumate! Toate miștourile făcute în timpul orelor la care mergeam. Îmi amintesc cum spuneam că de la școală te duci doar că să ai de unde pleca. Șmecher, nu? Îmi amintesc cât de mult insista bunicul, săracul, să fac și eu ceva școală. Că asta te ajută în viață! Doar așa faci și tu ceva cu viața ta.  Asta te diferențiază de restul și asta arată că vrei să fii și tu cineva. Oricum noi plecăm de pe minus. Îmi amintesc de batjocura pe care i-am făcut-o profei de engleză. De îi era frică săracei să mai vină să țină ora. Și uite, tot la școală ajung și pentru o femeie. „Idiotule!” îmi spun, diminuând în mod considerabil zâmbetul.

Continui, cu curaj. „Hello! I Armani! I parlesc un peu di italiano. Grazie!”

„Sorry, I don t understand!” – aud din stânga.

”Understand pe mă-ta. Ia că am mai fost eu în Germania și am vorbit de mă dureau mâinile. Entuziasmat, încep să dau din mâini. Arăt spre ea, apoi spre mine. Păstrez zâmbetul, e aur. Apoi frec degetele arătătoare. Se uită la mine și nu zice nimic. O iau de la capăt, arăt spre ea, arăt spre mine. Îmi mângâi burta și zic clar și hotărât ”Mangiare! Noi due mangiare”. Ridică din umeri. Mă uit disperat la cer. Pfff… gata, aproape țip ”Pizza! ” Belește ochii la mine fără să zică nimic. Continui – „Margherita, tuttii frutii gelato”. Ceva se schimbă la ea. Zâmbește ușor. Zic ”Asta e boss, diseară te dai în leagăn”.

”Ughhh… I m not hungry, thanks! ” aud.

”Ce dracu treabă au ungurii? Asta e bătută în cap! Eu zic de pizza și de mâncare și ea zice de unguri.”

„Armani, aici e de muncă tată!”

Mă gândesc la o mie de combinații.

„Dacă asta cu frecatul mâinilor n-a mers, ce căcat să meargă? Asta ar fi trebuit să fie clar.”

Caut în adâncul meu și zic „Gataaaa, asta e… îi cânt. I-o bag pe aia cu ‘soarele și viața mea, nu mai vreau pe nimenea, ai venit în viața mea”.

Mă întorc hotărât către ea și când să încep, aud din stânga.

”Salut! Te pot ajută cu ceva? Meghan nu vorbește și nici nu înțelege româna! Însă pot traduce eu dacă e nevoie!

Îmi iau postura de cocoș și mă întorc pe tupeu maxim.

Brunet. Ochi albaștri. Zvelt. Plin de mușchi. Înalt. Îmbrăcat la 4 ace.

Mă gândesc cum arăt eu. Chel. Ten colorat. Ochi negri de îi confunzi cu pielea. Burta la locul ei. Atârnă în toate cele 3 valuri cu care mă tachina tot bunicul, Dumnezeu să-l ierte. Scund. Trening. Mâini murdare.

Zic: „Nu e cazul! Am vorbit până acum. Suntem ok.”

Mă uit la ea, arunc un zâmbet și îi spun: „A fost cu piaccere, MeRgan!”

Urc scările.

„Lasă gicule, că te-ai îndrăgostit și ieri… Oare mi-o da Xilofon 1 mil împrumut?”

Surse poză: www.pexels.com

Pură imaginație

Parola de la Facebook

Beznă. Întuneric total în cameră.

 “Bine că îi plac lui rulourile trase până jos!” bombăn în gând.

“De parcă intră Satana prin geam dacă sunt rulourile puțin mai ridicate. Una e să te uiți în gol prin întuneric și alta e cu putină lumină. Deh, simți că ești undeva. Așa, pe beznă, parcă plutesc.”

Mâna lui îmi atârnă greu peste corp, atingâdu-mi cumva agresiv sânii. Parcă mă sufocă. Îmi dă senzația de nod în gât.  

Transpir. Îmi vine să îmi rod unghiile. Să îmi mișc picioarele, mâinile, să îmi smulg părul din cap. Nu scot nici un sunet. Nu vreau să îl trezesc. Deși, dacă ar fi după mine, i-aș da două tigăi în cap. Mă uit în gol ca liliacul și înghit în sec. Parcă fără oprire.

“De unde Dumnezeu atâta salivă?”

„Mi-am jurat să nu ajung în situația asta! Mi-am jurat! Sunt o idioată!”

Mi-a zis mama: “Mămicule, să îți găsești un băiat liniștit, mamă! Să aibă un serviciu bun; să aibă carte; să nu piardă timpul pe străzi și în baruri cu băieții; să nu bea; să aducă bani în casă; să aibă grijă de tine, mama; să te iubească ca pe ochii din cap. Să nu alegi ca mine. Că ai văzut cât am pătimit și ce viață grea am avut.”

Și eu? La ce m-a dus capul? Cel mai băiat fin! Cel mai player! Înalt, plin de mușchi și de tatuaje; freză pe spate; dantură și chip perfecte; super bine îmbrăcat și cu mersul ăla de macho de întorc și băieții capul după el pe stradă. Ăsta se aranjează și-l uită Dumnezeu în fața oglinzii și înainte să ducă gunoiul. Și stă la curte. Mai greu se poate vedea cu cineva.

„Dar eu am jurat. Parol.  Eu n-am nevoie de așa ceva. Plec. Dacă e ceva ce nu e bine sau dacă doar mi se pare că nu e bine, plec. Da, dar îl iubesc. Normal că îl iubesc. Cum poți să nu-l iubești?

Însă ia spune-mi: tu ai văzut cum îi zâmbea ăleia azi? Ăleia cu sânii până-n gât.

Nu, nu!! Eu mi-am jurat! eu plec!.”

Îi dau mâna brusc jos de pe mine. Cu un fel de greață pe care o simt în tot corpul. Mă ridic instantaneu și mă înfig direct în telefonul lui.

“Eh… acum să te văd, jigodie!. Că de două săptămâni stai numai cu nasul în telefon. Și când vin lângă tine, te fofilezi de parcă eu aș fi idioata pământului. Te faci repede că plouă. De parcă dacă eu sunt din Brăila, am venit cu pluta pe Dunăre. Până aici ți-a fost!”

Gata, gata să trag telefonul spre mine când dintr-o dată mă apucă mai abitir și mă strânge ușor, ușor, cu blândețe la pieptul lui. Și cu afecțiune așa. Mi se face mai greață.

“Ce bine se preface maimuța!”

“Eh, hai Maria! Să te văd cum o joci pe asta!”

Trag aer adânc în piept și îi arunc efectiv mâna de pe mine. Rapid. Scurt. Dintr-o mișcare. Rămân în aceiași poziție, ca și cum nu s-a întâmplat nimic. Nici măcar nu respir. Rămâne și al așa preț de… câcat, o eternitate și într-un sfârșit începe să sforăie încet.

Mă întind ușor. Foarte ușor. Abia dacă mă simt eu pe mine. Reușesc să duc mâna peste el. Ajung la noptieră fără să-l ating și încep să bâjbâi pe întuneric. Pipăi primul colț pe care îl găsesc. Nimic. Cu atenție maximă să nu-l trezesc, continui căutarea.

 “Îl ține pe centrul noptierei.”, îmi zic în timp ce continui pipăitul, fără să respir și fiind sigură că nu îl ating. La un moment dat, simt colțul telefonului. Mă întind mai tare, sprijinindu-mă puternic în cotul stâng. Îl apuc cu putere, hotărât și mă opresc brusc. Vreau să fiu sigură că nu mă simte și că doarme. Pauză. Alte două eternități. Îl aud cum sforăie. Ridic ușor telefonul și dau să îl trag spre mine. N-apuc să fac 3 cm că îl simt cum se trezește brusc.

Trântesc rapid telefonul înapoi pe noptieră și sar brusc din pat. Mă îndrept către baie. Doar asta mă poate salva. Dacă chiar se trezește, telefonul e la locul lui și eu îi spun că merg la baie. Sunt femeie. Bine, sunt om că și bărbații au nevoi fiziologice. Și ei merg la baie. Și nici nu lasă capacul jos.

N-apuc să fac 2 pași, că zdrang dau cu piciorul în scaun.
Simt cum căldura îmi urcă instantaneu din picior până-n creier. Îmi vine să urlu. Să înjur. Să zic de toți și de toate. Să îi dau lui cu scaunul în cap. Că-i numai vina lui. Dobitocul. Cu rulourile lui lăsate până jos. Cu scaunul în mijlocul camerei. Cu durerea mă-sii care l-a facut. Cu bezna în care îi place să doarmă. Cu idioata ma-mii. Că dacă mă ducea capul, altfel alegeam. Halal viață. Să stai ca neomul la 3 dimineața să furi telefonul partenerului. Daaaa, că idiotul nu e în stare să mă ceară. După 3 ani de relație, noi suntem parteneri. Noi nu suntem pregătiți. Că ne-o trebui o facultate special pentru asta. Avem nevoie de timp. Experimentăm. Ne cunoaștem. Cretinul. Că se așteaptă să-l cer eu. Mă-ta să te ceară. Mă-ta aia care te-a făcut. Că eu îmi irosesc viața lângă un pierde-vară.  Mă las în jos și îmi mângâi agresiv degetul. Poate, poate mai trece durerea. L-aș pupa dacă aș avea cum.

Trag aer adânc în piept. Plină de nervi, mă ridic brusc. Mă întorc în pat. Dobitocul nici nu se mișcă. Doarme ca boul. Mă întind și îi iau rapid telefonul. Dintr-o mișcare. Îl strâng în ambele palme, la piept. Respir sacadat. Mă străduiesc să mă liniștesc. El doarme.  

“Bun. Acum să vedem cu parola.”

Mă uit în stânga la el. Doarme. Ca un bebeluș.

”Vede el imediat bebeluș!.”

În 5 secunde sunt în baie. Ocolesc mega ușor scaunul.

”Cică nu învătăm din greșeli.”

Lumina mă orbește. Stau 5 minute să mă obișnuiesc cu ea.

“Sigur o să ii văd codul pe ecranul telefonul.”, îmi spun în timp ce am mare grijă să nu îl ating.
 Ochii s-au obișnuit. Mă uit cu atenție. Nu văd nimic. Închid ochii preț de câteva secunde și îi deschid iar.

“2,7… hmmm… 2, 7… sigur avem 2,7, 9… nu… 2,7, 6… nu, nu 2,7 … Pfff.. Dumnezeule!”

“Amprenta!!!”, exclam ca și cum am descoperit curentul electric. Deschid ușor ușa, cât să pot scoate mâna și sting rapid lumina. O trag la fel de repede înapoi. Mai stau alte câteva minute să mă reobișnuiesc cu întunericul.

“Georgică nu ți-a plăcut! Munca, muncă; flori în fiecare săptamână; plimbări când la munte, când la mare în fiecare weekend; haine de firmă. Deh, era tocilar. Ei bine… îți meriți soarta!”, bombăn în timp ce mă întorc în pat.

El încă doarme. Nu s-a trezit..

Mă întind ușor pe spate și îi apuc și mai ușor mâna de antebraț cu mâna mea stângă. Verific să nu se trezească. Sforăie. ÎI dau înainte. Îi trag ușor palma spre mine. Telefonul e în mâna mea dreaptă. Respir sacadat și simt cum începe să mă doară spatele din cauza poziției incomode. Palmele noastre se apropie. Mai am 1 cm. Zâmbesc. Își trage relaxat mâna și se întoarce pe partea cealaltă. Rămân blocată. Nu respir. Nu mișc. Exceptând tremuratul pe care nu îl pot controla.

Iarași trece o eternitate.

În liniștea nopții aud: “2790.”

Măresc ochii. Mă simt ca și cum am primit un pumn direct in piept. Fără milă. Direct și cu putere.
Mă duc la marginea patului și mă împing în saltea. Stau în fund acum, rezemată de spătarul patului.

El continuă: “Vrei sa vorbim despre asta?”

Tac. Intru în pământ de rușine. Aș vrea să dispară momentul acesta. Să nu fi existat niciodată. Mă întorc încet pe partea dreaptă, strângând cu putere telefonul la piept. Mă prefac că dorm. Îl ignor.

Sursă poză: www.pexels.com

Pură imaginație

Simt că nu mai aparțin acestei lumi!

“Simt că nu mai aparțin acestei lumi!”

Primesc fraza ca pe un pumn puternic în piept. Picioarele mi se înmoaie. Mă așez rapid. Nodul uriaș și greu urcă lent, extrem de lent din stomac până în gât. Unde se oprește brusc. Strâng din pumni fără să îmi schimb expresia feței.

“Am nevoie de ajutor!” – continuă lăsându-și privirea în jos.

“M-am pierdut. Am pierdut contactul cu mine. Cu realitatea. Nu mai văd nimic bun în jur. Nu mai găsesc bucurie în nimic. Fiecare zi trece greu, foarte greu. Mă gândesc doar la cum ar fi dacă eu nu aș mai fi. La cum ar fi lumea fără mine. Ar plânge cineva după mine? Ar regreta cineva ce am făcut? Ar zâmbi cineva amintindu-și de mine? Ar veni cineva la mormântul meu să îmi aducă flori? Ar plânge cineva? Oare cât timp le-ar lua oamenilor să mă uite? Oare în cât timp ar uita de existența mea? Și apoi îmi dau seama că doar fac umbră pământului. Că nimănui nu i-ar păsa. Așa cum nu le pasă nici acum. Că fiecare și-ar continua viața ca și cum nu s-a întâmplat nimic. Ar veni la înmormântare. Ar fi triști. Ar spune: „Vai… mare păcat! Așa băiat tânăr!”. Ar arunca un pumn de țărână, apoi ar merge la pomană unde ar bea și ar mânca pe săturate, eventual bucurându-se în timp ce ar argumenta că așa mi-ar fi plăcut mie. Ar fi triști până ar ajunge acasă și apoi gata. În 2, 3 zile ar reveni la normal. Pentru că nu-i așa? Viața merge înainte, nu? ” – și îi văd lacrimile șiroindu-i pe obraji.

Vreau să spun ceva însă îl aud cum continuă, plângând în hohote.

„Apoi mă gândesc la mine. Cum ar fi pentru mine? Oare aș scăpa de durerea asta cumplită care îmi apasă sufletul? Care îmi distruge corpul și care mă face să uit cine sunt. Oare aș fi liber? Oare durerea asta pe care o simt în oase, în vene, în toată ființamea ar dispărea odată cu ultima mea suflare? Oare odată ce aș închide ochii aș vedea lumina pe care îmi este imposibil să o văd acum? Oare și acolo aș plânge în fiecare clipă? Oare acolo există tristețe? Oare și acolo aș fi singur?  Și acolo aș simți că prietenii mă caută doar atunci când au nevoie? Oare și acolo m-aș târâ prin fiecare zi, dorindu-mi să nu mai fiu? Oare acolo există timp și spațiu?”

Stă chircit pe scaunul din fața mea, plângând în hohote. Ca un copil care așteaptă un miracol. Mâinile subțiri îi tremură puternic. Stă aplecat în față, privind în pământ, cumva rușinat de goliciunea sufletului. Se mișcă ușor înainte-înapoi, încercând să se calmeze. Reușesc să îi văd fața. Palidă, udă de la transpirație și lacrimi pare că urlă după ajutor. Privește în gol, undeva într-un alt univers iar părul cleios, nespălat îi este lipit de frunte și ceafă.

„Știu. E greu. Și uneori pare că am pierdut deja lupta” – spun în timp ce las și eu capul în jos. Ochii îmi sunt umezi. Parcă toată durerea lui m-a cuprins și m-a trântit cu putere de pământ.

„Să știi că nu trebuie să fie așa. Suferința nu este obligatorie. Pentru noi oamenii însă pare cea mai la îndemână soluție.”

„Nu înțeleg!”

 „Noi avem dreptul să fim fericiți. Avem dreptul să trăim în armonie. Oricât de ciudat poate suna asta acum” – continui în timp ce ridic privirea.

Își lasă picioarele jos, își șterge lacrimile și mă privește uimit, cu atenție.

„Noi așteptăm miracole și nouă ni se pare că fericirea noastră depinde de orice altceva mai puțin de noi. Nu o să îți place ce auzi dar să știi că totul depinde de tine”. 

„Ce vrei să spui? ”

„Nimeni și nimic nu pot schimba ceea ce simți tu acum. Și ceea ce ești tu acum. Noi ne spunem mereu că dacă am avea mai mulți bani sau dacă am avea pe cineva lângă noi sau mai știu eu la ce altceva visăm, lucrurile ar fi altfel. Însă asta e doar o iluzie. Fericirea ta are legătură doar cu tine, nu cu altcineva. Și ti-o spune unul care a învățat foarte greu lecția asta”.

„Eu chiar cred că dacă aș avea mai mulți bani acum sau o iubita care să mă iubească, viața mea ar fi altfel”

„Și nu e greșit să crezi asta. Face parte din proces. Sociatatea s-a schimbat în așa fel încât prin modelele care ne sunt băgate pe gât, totul pare ușor pentru alții, mai puțin pentru noi. Ne sunt prezentate tot felul de povești „de succes” peste noapte și asta ne face să vrem să sărim peste niște etape. Ori asta nu se poate. Banii sunt energie și durează destul de mult să înțelegem asta. Și… vrei să te iubească o femeie. Tu te iubești?”

Și în timp ce își lasă privirea în jos răspunde sec: „Nu!”

„Știu. Nici eu nu mă iubeam. Și nu credeam că mă pot iubi.” – continui în timp ce mă ridic și merg spre el.

„Aici” – spun în timp ce îi ating pieptul în zona inimii – „e o fărâmă de Lumină. Asta e ceea ce ne face speciali. Și noi nu avem nici un merit pentru asta. E doar meritul Lui. Pentru că El a plantat-o acolo. Tot Dumnezeu ne-a lăsat liberul arbitru, așa că noi putem alege să acoperim această Lumina cu noroi sau să o facem să lumineze mai puternic. Totul depinde doar de noi și de alegerile pe care le facem.”

Brusc văd speranță în ochii lui. 

„Putem alege să fim victime toate viața. Să ne plângem de cât de de rahat e viața noastră și cât de greu e totul sau putem să ne dorim schimbarea. Să ne dorim să fim bine. Pentru că da, asta e primul pas, dorința. Apoi vei găsi calea. Oamenii fug de mocirla în care trăiesc pentru că e mult mai ușor. Doare când te așezi față în față cu tine. Însă golul pe care îl avem unii dintre noi, poate fi umplut doar dacă noi dăm afară mizeria. Și doar cu iubire. Orice altceva va dispărea în van.”

„Vreau să îmi schimb viața. Nu știu cum. Cum să fac?” – spune în timp ce mă privește cu atenție.

„Era filmul ăla: „Eat. Pray. Love”- spun în timp ce zâmbesc.

„Începe cu tine. Fii recunoscător. Că te trezești dimineața. Că ai unde dormi. Că respiri. Că poți simți parfumul unei flori. Că ai o familie. Că sunt oameni lângă tine care îți vor binele. Fii recunoscător pentru orice. Și așa vei înțelege cât de valoaroase sunt lucrurile astea aparent mărunte.” – spun în timp ce zâmbesc.

„Cum să fac să văd bine în rău? Totul din viața mea e rău.”

„Pas cu pas. Cu răbdare, blândețe, nădejde și credință. Pot să îți spun ce m-a ajutat pe mine. Psihoterapia și rugăciunea. Suflet și minte.”

„Păi sunt nebun? De ce să merg la psiholog?”

„Dacă mergi la psiholog nu înseamnă că ești nebun. Înseamnă doar că vrei să ajungi la o versiune mai bună a ta. Că vrei să înțelegi de ce simți lucrurile pe care mi le-ai spus, că ești dispus să te vindeci și să ai grijă de tine. Atât. E ceva rău în asta?”

„Nu!” – răspunde în timp ce își mișcă sprâncenele.

„Mulțumesc!”

„Orice ar fi, să îți ții inima sus! Să nu renunți la lupta. Orice ar fi.”

…..

Stau așezat pe iarbă, sprijinindu-mă în baston. Privesc în infinitul verde cu lacrimi în ochi. Cele 4 siluete din față mea îmi umplu inima de bucurie și recunoștință. Cea mai mică dintre ele, se apropie repede, cu pași mărunți.

„Tataie, uite ce floricică frumoasă am găsit!” – îmi spune zâmbind, în timp ce îmi arată o păpădie.

Silueta uriașă se apropie cu pași repezi și mari. Îl ia la fel de repede în brațe și îl aruncă ușor în aer, către soare.

„Mulțumesc Doamne că l-ai ajutat să se salveze!” – spun în timp ce privesc spre cer.

Sursă foto: www.pexels.com

Pură imaginație, Uncategorized

În rău este bine

Fluierul trenului mă trezește ca din vis. Îl văd în depărtare, venind fumegând ca și cum ar tuși sporadic în văzduhul înghețat. În toată gălăgia de pe peron reușesc să îl aud foarte clar. Parcă sunt dintr-o dată teleportat lângă locomotivă, cu urechea lipită de horn. Îmi simt urechile țiuind. Mi le acopăr cu mâinile și ridic disperat capul spre cer. Stau așa preț de câteva secunde.

Las capul și mă uit pe peron, atât cât pot acoperi cu privirea. În jur sunt sute de chipuri. Toate triste, cu privirile pierdute și cu corpurile parcă atârnând în puștile sprijinite de pământ.

“Nu se bucură nimeni că mergem acasă?”

Apăsați de crime și de morțile camarazilor, oamenii privesc în gol. Pare că au încetat să mai spere la mai bine. Îmbrăcați la fel, în uniforme ce aveau cândva culoare verde. Un verde viu. Acum toate sunt bătute de vreme și de timp. Unele găurite, altele murdare de sânge. Altele și-au schimbat culoarea transformându-se în ceva ce numai verde viu nu mai e.

„Verde mort!” – spun în timp ce îmi analizez camarazii.

Pare că nimeni nu mai speră. Pare că părți din noi au murit odată cu monștrii care au forțați să iasă din noi.

„Războiul te schimbă. Iubirea de aproape piere atunci când singurul tău scop este să trăiești. Și da, noi vrem să trăim. Chiar dacă uneori suntem doar scursuri ale societății în care trăim. Chiar dacă uneori nu facem nimic bine și facem doar umbră pământului, noi nu vrem să murim. Bețivi, abuzatori, hoți. Noi vrem să trăim. Ne agățăm de viață ca un păianjen atârnat de ultimul fir al ceea ce a fost cândva casa lui, sperând să nu fie ucis de piciorul uriașului care tocmai l-a descoperit.”– îmi spun în timp simt cum un nod uriaș mi se ridică din stomac până în gât. Las privirea în jos și o văd pe ea. Minunea mea. Dintr-o dată radiez. Zâmbesc fără ca măcar să îmi doresc asta și simt speranță.

Micuță, plăpândă. Cu părul creț și blond. Ochii mari și pătrunzători mă privesc blând, calm. Pomeții îi sunt roșii de la frig. Guriță perfectă și corpul mic, firav. Pardesiul rupt și mâncat de vreme și-a păstrat ca prin minune culoarea. Roșu aprins.

„Unde e mama?” –  mă întreabă direct.

„Ai promis că mama va fi tot timpul cu noi.”

Primesc vorbele ei că pe un pumn puternic în piept. Zâmbesc forțat în timp ce mă las pe vine.

„Mama este tot timpul cu noi. Ți-am spus iubita mea. Și va fi mereu.” – și-mi simt lacrimile șiroindu-mi ușor pe obraji.

„Numai că ea nu va mai fi chiar lângă noi. Mami a decis să se facă înger. Și acum e undeva acolo sus, în cer, lângă Dumnezeu. Și ne păzește de acolo. Îți amintești că ți-a spus tati că uneori oamenii mari vor să se facă îngeri? Și Dumnezeu le da voie doar pentru că ei vor să fie îngeri păzitori și să aibă grijă de copii lor. Și mami asta face acum. E îngerul tău păzitor. ”

„Uite! Aici e mami” – continui în timp ce las un fulg de zăpadă să îmi atingă mâna.

Și o văd cum de la plâns trece la un o privire fermecată de ceea ce spun și îi arăt.

„Și mami tocmai ne-a spus să mergem la căldură în tren” – spun în timp ce o iau în brațe și mă arunc în trenul pus deja în mișcare. Fac repede 2 pași și îmi dau seama că a adormit.

Găsesc un loc și mă așez. O țin în brațe. Adorm și eu.

Simt o bătaie puternică pe umăr și aud: „Camarade! Jos. Gata, am ajuns acasă. Suntem la București. Suntem acasă frate.”  

Deschid ochii ușor. Îmi dau timp să mă dezmeticesc. Pitica se trezește și ea.

„Mi-e foame!” – îmi spune în timp ce își freacă ochii cu mâinile.

„Iris, o să mâncăm în maxim 20 de minute. Îți amintești că ți-a spus tati că tu mai ai o mămică aici? Și 2 frățiori. Ia spune-mi, îți amintești? Ajungem repede la ea și o să mâncăm ceva. Și lui tati îi este o foame de crocodil.”

„Și o să mă iubească la fel mami de aici?”

„O să te iubească la fel de mult. Promit!” – continui în timp ce o iau repede în brațe. Intru repede pe Calea Griviței, fac dreapta pe Petru Rareș și dreapta iar pe Ioan Bianu. Peisajul este dezolant. Cărămizi căzute. Gropi. Resturi din ceea ce cândva au fost case impunătoare. În mod ciudat, în tot peisajul ăsta simt speranța. Întotdeauna după rău, vine binele.

Mă opresc la numărul 5. Casă este neschimbată. Pare neatinsă de război. E la fel de impunătoare ca acum 5 ani când am plecat, nevoit fiind să nu privesc în urmă, lăsându-mi soția și gemenii de doar 2 ani singuri.

Intrăm direct însă făcând cât mai puțină gălăgie cu putință.

Trec de hol și mă opresc în pragul ușii de la camera de zi.

O văd și instantaneu îmi dau seama că o iubesc la fel de mult. Simt fluturi în stomac ce parcă urcă ușor, făcând un dans al iubirii în jurul inimii. O las pe Iris jos și mă duc glonț până în fața ei. Mă privește fără să spună nimic și deodată îi simt inima bătându-i cu putere.

„Teodor!” – aud în timp ce mă strânge cu putere în brațe.

O strâng și eu cu putere. Lacrimile noastre se unesc. Numai că de data asta sunt lacrimi de bucurie. ÎI dau drumul și mă uit la cei 2 voinici de la masă.

„Petru! Emanuel! Doamne ce mari ați crescut” – spun în timp ce îi strâng puternic în brațe.

ÎI simt cumva stingheri și îmi dau seama că e normal. Pentru ei sunt un străin. Am fost plecat 5 ani. O să fie nevoie de câțiva ani buni pentru a putea construi această relație.

„Tati, mi-e foame! – o aud pe Iris de undeva departe și o văd pe Anca cum cade din picioare. Băieții sar brusc de la masă și Iris începe să plângă.

„Va rog să aveți grijă de sora voastră, Iris. Dați-i ceva de mâncare. Am eu grijă de mama” – spun în timp ce mă îndrept spre dormitor cu ea în brațe.

Sunt așezat pe un scaun lângă pat. Anca se trezește de la compresa rece pe care i-o apăs cu blândețe pe frunte.

„O chema Maria. Am cunoscut-o când am luptat în Polonia. Era una dintre bucătăresele angajate la popotă. O femeie extrem de frumoasă. Blondă cu niște ochi pătrunzători. Cu o blândețe rar întâlnită și mereu cu o vorba bună și o glumă, în ciuda situației în care ne aflăm.”

Și o văd cum întoarce privirea și cum începe să plângă. Încet, ca un copil.

„Când am cunoscut-o, Iris avea 1 an. La mai puțin de 3 luni după, a sfârșit răpusă de un obuz ce ne-a lovit direct bucătăria. Atunci mi-am promis că dacă scap, o voi aduce pe Iris acasă. I-am spus că sunt tatăl ei și că mama ei este îngerul ei păzitor acum. Și că mai are o mamă în România care o va iubi la fel de mult ca mama ei” – continui în timp ce îmi simt lacrimile șiroind pe obraji.

O văd cum mă privește întrebătoare în timp ce se întoarce către mine.

„Ăsta este adevărul?”

Lacrimile îmi curg șiroaie pe obraji.

„Știi că nu aș face nimic care să va rănească pe tine și pe băieții mei. M-am rugat la Dumnezeu să mă salveze din calvarul ăla doar ca să vă mai văd. Să va strâng în brațe.”

Mă ridic brusc și fără să îi dau drumul la mâna spun entuziasmat: „Dacă tu accepți, începând de azi o să mai avem o minune în casă.”

O văd cum se ridică. Își șterge lacrimile și pleacă hotărâtă spre sufragerie.

Se oprește fix lângă Iris și zice: „Iris, eu sunt mama ta din România! Bine ai venit acasă!”

Sursă foto: www.pexels.com

Din suflet

2022, bine ai venit!

2022, bine ai venit!

Să mă înveți iertarea. Să mă înveți să transform furia în iertare.

Să mă înveți să nu renunț pentru că asta înseamnă că merg înainte indiferent de orice. Chiar dacă uneori inima îmi este bucăți.

Să mă înveți să iubesc oamenii care îmi fac rău. Să mă înveți să aleg să văd Lumina din ei.

Să mă înveți să înțeleg că prietenii dragi sunt și ei oameni. Că pot spune și face lucruri care dor. Să mă înveți să-i iert.

Să mă înveți că suntem diferiți. Și că e mai mult decât ok să fie așa. Însă învață-mă să nu uit că ne unește cel mai puternic lucru pe care îl avem în comun. Lumina.

Să mă înveți că poți face bine. Și nu doar cu gândul. Că poți pune umărul acolo unde este nevoie.  

Să mă înveți recunoștința pentru fiecare zi. Chiar dacă uneori, dimineața, golul din stomac răvășește.

Să mă înveți că bârfa și cârtirea nu sunt de la Dumnezeu. Să mă înveți că aduc energii care nu se curăță cu apa.

Să mă înveți că fiecare vrea ce e mai bun pentru el. Chiar dacă asta nu scuză mijloacele.

Să mă înveți să îmi doresc să fiu mereu ceva bun în viața oamenilor cu care mă intersectez.

Să mă înveți să mănânc pentru a trăi, nu să trăiesc pentru a mânca.

Să mă înveți să mă accept și să mă iubesc așa cum sunt. Să mă respect.

Să mă înveți să am grijă de mine. Să am grijă de corpul meu.

Să mă înveți că e în regulă să greșești.

Să mă înveți că lacrimile vindecă. Și că uneori sunt singurul mod prin care poți da afară golul din stomac.  

Să mă înveți că niciodată nu e prea târziu să lupți pentru visele tale.

Să mă înveți să am răbdare cu mine. Să nu cer totul de la mine dintr-o dată.

Să mă înveți să prețuiesc frumosul din viața mea.

Să mă înveți că nu poți schimba oamenii, poți doar să-i iubești.

Să mă înveți să tac. Să mă înveți să ascult. Să mă înveți că n-am întotdeauna dreptate.

Să mă înveți că fiecare om are adevărul lui și că asta face parte din proces.

Să mă înveți că trenurile nu se pierd. Doar n-a fost momentul.

Să mă înveți să mă odihnesc.

Să mă înveți să vreau și să cer. Doar așa pot primi.

Să mă înveți să mă rog. Să cred.

Să mă înveți că smerenia se naște din inimă, nu din minte.

Să mă înveți să fiu.

Să mă înveți să îmi țin inima sus.

Să mă înveți să iubesc. Și să mă iubesc. Să mă las iubit.

Să mă înveți să strâng în brațe.

Să mă înveți să dau fără a aștepta ceva în schimb. Să mă înveți cât e de frumos să dăruiești.

Să mă înveți că totul este fix așa cum trebuie să fie.

Să mă înveți că ce e gratis, costă mai mult.

Să mă înveți că sunt o picătură dintr-un ocean și că toți una suntem.

La mulți ani!

Pură imaginație

Un altfel de Crăciun

“În fiecare an îmi spui că a venit când dormeam! Asta faci întotdeauna! Și de fiecare dată ratez să îl văd. Și el îmi aduce tot ce îmi doresc. De fiecare dată. Și asta fără să-i trimit vreo scrisoare, așa cum fac ceilalți copii” – zic pe un ton nervos, în timp ce îmi trag de colțul sacoului.

„Anul asta vreau să îl văd pe Moș Crăciun! Anul ăsta nu o să mai dorm” continui în timp ce bat puternic cu piciorul în podea.

O văd pe mama cum mă privește cu blândețe. Se apleacă ușor către mine, mă ia în brațe și mă strânge cu putere.

„Puiule, nu-l putem vedea pe Moș Crăciun. Asta ar rupe magia. Moș Crăciun… ”

„Sunt furios!” o întrerup ridicând tonul.

„Și tu ești o mama rea!” continui urlând, în timp ce îmi simt inima bătundu-mi cu putere în piept. Lacrimile încep să curgă șiroaie, șiroaie pe obraji. Mâinile îmi tremură.

„Tu nu mă înțelegi” – și o iau la fugă spre camera mea. Intru trântind ușa de perete și mă arunc în pat. Plâng în hohote, bătând cu pumnii în saltea.

Îi simt mâna cum mă mângâie ușor, cu blândețe pe spate. 

„Iubitul lui mama. Ți-a mai spus mama. Nu-l putem vedea pe Moș crăciun. Magia s-ar rupe. În fiecare an el vizitează miliarde de copii din toată lumea. Și miliarde de adulți. Și asta într-o singură noapte. Tu îți dai seama cât de minunat e lucrul ăsta?”

Îmi șterg lacrimile în timp ce mă așez în fund lângă ea. O privesc cu ochii mari în timp ce respir sacadat.

„Un singur om să fie capabil să viziteze miliarde de oameni într-o singură noapte. Cu trasaura lui magică, cu renii lui fermecați, cu Rudolf cel cu nasul roșu. El face asta doar că să ne ofere nouă, oamenilor ceea ce ne dorim. Puiule, cât de frumos și magic e lucrul ăsta?”

„Face asta și dacă nu ai fost cuminte?” întreb în timp las privirea în jos, jucându-mă cu degetele de la mâini.

„Vrei să îți spun un secret?” mă întreabă mama în șoaptă.

Încredințez din cap că da în timp ce mă apropii mai mult de ea. Urechiule îmi sunt ciulite și ochii sunt mai mari acum.

„Moș Crăciun ne iubește oricum. Și dacă suntem cuminți și dacă suntem mai puțini cuminți. Însă să nu le spui asta colegilor, da? Îți spun ție pentru că știu că tu înțelegi. Noi oamenii transformăm totul în orice ne poate face viață mai ușoară. Noi spunem că Moș Crăciun vine doar dacă ești cuminte pentru a va forța pe voi copii să faceți ceea ce vrem noi”.

Ridic sprâncenele și las capul ușor pe spate. Nu apuc să o întreb că o aud cum continuă.

„Moș Crăciun nu este om. El nu poate fi trist sau supărat. El nu simte ceea ce simțim noi. El nu judecă. El nu ceartă și nu pedepsește. El doar ne iubește. Și da, el vrea că noi să fim cuminți. Dar asta doar pentru că atunci când suntem cuminți, noi facem bine. Înțelegi puiule?

Să ții mine: să îți dorești întodeauna să fii ceva bun în viața oamenilor. Să nu-i rănești. Când intri în viața lor, să intri ca și cum ai păși pe puf. Și dacă vrei să ieși, să le spui cu blândețe că vrei să ieși și să ieși fără să le calci pe inimă. Să ieși la fel cum ai intrat, ca și cum ai călca pe puf, ușor, tandru și cu blândețe.”

Și îi văd lacrimile cum îi curg ușor pe obraz. Fața îi este luminată.

„Eu sunt cuminte, mami?” spun în timp ce o strâng puternic de mână.

„Tu ești cea mai mare binecuvântare pe care mami și tati puteau să o primească. Tu ești bucuria vieților noastre.” Și mă sărută puternic, apăsat pe frunte.

„Iartă-mă, mami! George mi-a spus că l-a văzut pe Moș Crăciun. Și asta m-a rănit pentru că și eu îmi doresc foarte mult să îl văd. Însă știi ce cred eu? Eu cred că minte. La fel cum a mințit și când a spus că a văzut dinozaurii. Și știm toți că dinozarii nu mai există. Adică asta am învățat la școală. Și știi ce mai cred mami? Că nu e bine să minți. Cred că dacă minți o dată, o să trebuiască să minți mereu și nu o să mai știi care este adevărul. Și nu o să mai fii tu.”

Mă strânge puternic în brațe. ÎI simt bătăile inimii. Și căldura. Și parfumul. Ce frumos miroase mama.

„Vreau doar să îi mulțumesc lui Moș Crăciun. Atât. Pentru că are mereu grijă de mine și de alți copii. Crezi că dacă îi mulțumesc fără să fiu lângă el, mă aude mami?”

„Sunt sigură că te aude. Ba mai mult, cred că va și zâmbi.”

„Mulțumesc, moș drag. Mulțumesc. Spun în timp ce privesc cerul prin geam.”

„Mami, mă ierți?”

„Iubirea mea, nu am pentru ce să te iert. Nu este nimic mai minunat decât să îți exprimi emoțiile. Ele sunt firești pentru noi. Odată date afară, e important să ne ridicăm, să ne scuturăm de praf și să mergem înainte, da?”

„Da, mami! Vrei să stai cu mine să îl așteptăm pe Moș Crăciun?”

„Sigur puiule. Sigur că voi sta cu tine. Și îți promite mama că o să fiu lângă ține toată viața. Nu o să te părăsesc niciodată!”

O strâng puternic în brațe în timp ce simt cum mi se închid ochii. Adorm.

……….

Deschid ușor ochii. Văd totul în ceață. Îmi simt lacrimile cum curg ușor pe obraji. Rafelele de aer rece mă lovesc direct în față. Îmi simt barba cum se unește în noduri pline de grăsime și de jeg. Îmi privesc încet corpul. Slab. Fără putere. Am devenit fantoma celui ce am fost. Hainele îmi sunt cârpite și mult prea subțiri pentru gerul de afară. Curând le simt mirosul urât. Îmi intră prin nări ajungându-mi până la vene. Îmi văd pantofii găuriți. Simt rece.

Mă ridic ușor pe o parte. Corpul parcă îmi scârție. Mă dor toate. Continui ușor, cu blândețe, până mă așez în genunchi. Răceala asfaltului îmi intră în oase.

„O să ne vedem curând mama! Sunt sigur de asta” – îmi spun în gând, în timp ce privesc cerul apoi strig cu putere: „1 leu pentru o pâine, va rog! 1 leu pentru o pâine!”

Sursă poză: https://www.pexels.com

Pură imaginație

Cadou de la diavol

Odată ce vei coborî în străfundurile pământului, nu vei mai putea da înapoi. Numai Dumnezeu te va mai putea scoate de acolo. Eliberarea diavolului de către o ființă vie ar distruge lanțurile de Lumină în care este încătușat de mai bine de 2000 de ani, din ziua în care Mântuitorul Iisus Hristos a ales să se întrupeze pe pământ pentru iertarea păcatelor noastre. Cetele de Arhangheli și de Serafimi ce îl păzesc se vor întoarce instantaneu în ceruri iar tu, deși vei căpăta puteri nemărginite pe pământ, îți vei pierde sufletul pe vecie și vei deveni unul de-al lor odată ce îți vei părăsi corpul.

Citesc pentru ultima dată pasajul ăsta din pergament, să fiu sigur că înțeleg în ce mă bag. Trag aer adânc în piept și mă afund rapid în întunericul peșterii. După câțiva pași încep să simt umezeală, frig și miros de închis. Deși am pășit cu curaj la început, acum picioarele încep să-mi tremure și inima îmi bate mai alert. Fac încă 2 pași și în timp ce simt cum o picătură rece de apă îmi lovește creștetul capului, făcându-mă să simți fiori până-n tălpile picioarelor, lanternă se oprește. Mă opresc brusc în beznă nou creată. Simt prezente ciudate în jurul meu. Fac un pas în spate și mă întorc 360 de grade într-un singur punct, în timp ce nu îmi pot controla tremuratul. Umiditatea îmi întră în plămâni. Inima îmi galopează vrând parcă să iasă din piept.

“Vrei putere și faima? Dă-i înainte! Hai că poți!” – mă încurajez în timp ce încep timid să îmi mișc picioarele.

Stâng, drept, stâng, drept… Pășesc în timp ce privesc atent bezna. Inima bate cu putere. Fac încă 2 pași și simt cum alunec. Picioarele îmi fug înainte. Cad pe spate, rezemat de fundul peșterii și mă duc în jos ca pe un tobogan uriaș. La început încet, apoi cu o viteză nălucitoare. În fața ochilor, îmi văd întreaga viață derulată. Momentul nașterii, mama, tată, botezul, îmi văd îngerul păzitor, prima iubire, primul job, casa, mașina, soția, tot. Simt cum se derulează super rapid însă eu trăiesc la fel de intens totul, că și cum acum ar fi pentru prima oară când experimentez lucrurile alea.

Odată terminate aceste flash back-uri, reușesc să deschid ochii și mă văd înconjurat de un roșu aprins. Încerc să îmi dau seama dacă frige pentru că asta e senzația pe care o am, că o să mor ars. Îmi dau seama că simt tot rece. Din contră, simt chiar mai mult rece.

“Al naibii de rece e aici!” – n-apuc să-mi spun în gând că mă lovesc brusc de fundul toboganului. Viteza mă împinge câțiva metri mai în față. De frică închid ochii. Odată oprit, respire adânc și zic: “Acum e acum!”

Deschid ușor doar ochiul drept și când văd ce e acolo, îl închid rapid.

Mă ridic repede ținând ochii închiși. Stau preț de câteva secunde după care îi deschid brusc.

“Da, urâtă arătare!” – spun în timp ce instantaneu simt un nod în gât. Nu îmi pot mișca picioarele și mâinile, exceptând tremuratul care acum e mai puternic. Pare că sunt țintuit.

Păr rar aproape pe tot corpul. Asta dacă îl poți numi corp. Ochii roșii și mari. Gură mare, fără buze. Dinții uriași, negri și extrem de ascuțiți. Fără nas. Mâinile lungi lăsate până aproape de genunchi. Gheare uriașe. Aripi de culoare neagră, rupte ce îi atârnă în spatele corpului până aproape de pământ. Abdomen plat și picioare lungi, puternice. Totul îmbrăcat într-o piele care pare mai mult sânge și pe care reușesc să deslușesc infinite chipuri.

Lanțuri albe, ce luminează puternic, îl țin țintuit într-un singur loc, aproape de un perete.

“Poate că sunt oamenii a căror suflete îi aparțin acum!” – îmi spun în gând, în timp ce constant că nu mai tremur.

Îndrăznesc să îl privesc în ochi. O face și el și simt cum privirea lui îmi întră în toate celulele.

“Sunt aici să te salvez!”

“Roaar… !”  scoate cel mai sălbatic sunet pe care l-am auzit vreodată.

“Știu de ce ești aici! Iei cuțitul de jos, faci o tăietură pe mâna ta și îmi dai să beau 3 picături!

Mă îndrept încet spre cuțit fără să îl scap din priviri. Îl iau și mă crestez ușor pe mâna dreapta. Picăturile încep să curgă.  Mă grăbesc către el și cu o ciudată admirație pentru creatura asta hidoasă, la care se adaugă multă scârbă, las 3 picături de sânge să curgă în gură lui.

Nu trec 2 secunde că îl aud: „Roaaar!!!!” – mai tare, mai puternic și îl văd cum își încordează tot corpul, și din toate părțile, în toate zonele îi ies niște colți mari, de un roșu aprins. Îl văd cum se umflă mușchii pe el și îmi dau seama că deși era uriaș deja, și-a dublat dimensiunile. Lanțurile sunt acum negre și îl văd cum le rupe dintr-o mișcare.

Într-o secundă e lângă mine.

“Știu că știi legenda!” – îmi spune cu o voce groasă ce îmi apasă pe timpane. “Da’ vreau să o schimb. O să îți iau sufletul acum. A trecut ceva timp de când n-am mai luat unul”.

Procesez foarte greu totul și când îmi dau seama că sunt în pericol, zic timid făcând un pas în spate:

“Domnule 666? Pot să va spun așa?” Nu zice nimic.

“Domnule Belzebut ?” Pauză.

“Domnule Satan?”

Tace.

“Ai promis puteri nebănuite și le voi avea. Nu poți să schimbi legenda. Tocmai te-am eliberat după 2 000 de ani de chin. Nu ai altă opțiune decât să îmi dai ceea ce e promis.” – spun curajos în timp ce îmi dau seama că jigodia e șireată.

Se uită atent la mine ca și cum ar vrea să muște din mine.

„Sufletul ți-l iau acum însă pot să îți fac un cadou. Asta pentru că m-ai salvat.”

Simt că e loc de negociere.

„Cum ar fi să iei pe altcineva în locul meu?”

Hmmm… îl văd cum parcă îmi citește gândurile și spune: „Pe soacră ’ta?”

Instantaneu mă gândesc la soție. Vreau să zic, însă tac. Suntem totuși căsătoriți doar de 1 an. Na, mă gândesc că la început de căsnicie toți au momente mai dificile. Deci clar nu e o idee bună s-o ia pe ea. Deși poate n-ar fi rău să las opțiunea asta deschisă. Nu se știe niciodată. De soacră ‘mea nici nu se pune problema. Face sarmale bune. Clar! E de păstrat!

“Poți lua pe oricine vrei de pe acest pământ. Și chiar te rog să faci asta. Pe ai mei să-i lași în pace. Eu îmi vreau puterile și plec. Hai, că n-am timp de pierdut” spun cu un curaj maxim.

Îl văd cum se îndreaptă rapid spre mine. Fac și eu rapid pași în spate. Cad. Mă ridic repede. Mă lovesc de perete. Rămân țintuit acolo. Îl văd cum vine spre mine, cu gura mare și cu dinții care parcă urlă că de abia așteaptă să mă mănânce. Salivă de culoare verde îi curge din gură.

Încep să urlu cu putere.

“Aaaa… aaaaaa” și îi simt ghearele pe corpul meu. Simt cum începe să doară, să usture și simt sângele șiroindu-mi pe mâini.

“Aaaaaa…. Aaaaaa! Ajutooooor! ” – continui!

“iubitule! Iubitule! Hei… iubitule!”

O aud pe Laura în timp ce reușesc să deschid ochii. Reușesc să mă dezmeticesc. Sunt acasă. În dormitor.

O strâng cu putere în brațe.

“A fost doar un vis urat iubito,! Doar un vis urat! “

Sursă poză: www.pexels.com

Pură imaginație

Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primește pomană

“Bă… voi ați văzut Filantropica? Ați văzut pe dracu să vă ia! Fix pe dracu să vă ia! ” – mă prefac nervos, în timp ce mă scarpin în cap, într-un mod ce vreau să mă facă să par intelectual.

“V-am spus de 1000 de ori și mă faceți să cred că e nevoie să vă mai spun de încă un milion de ori: Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primește pomană. Asta m-a învățat pe mine filmul ăla. Povestea… asta e tot ce contează! Doar așa reușim să scăpăm de sărăcia asta în care trăim. Să ziceți mulțumesc că v-am scos din căcat. Că asta am făcut, v-am scos pe fiecare dintre voi din căcat. Nu vă mai abuzează nimeni. Nu vă mai bate nimeni. Aveți un loc deasupra capului. Aveți o familie. Că asta suntem bă netrebnicilor, o familie. Ceva ce n-ați avut niciodată până acum. Că ai voștri v-au abandonat înainte să deschideți bine ochii. Și eu v-am luat. Voi sunteți copii mei. Am avut și am grijă de voi și vreau să vă fac oameni. Oameni bă. V-am dat dreptul la viață. Și numai eu știu cât de greu mi-a fost” continui pe un ton plângăcios, în timp ce las capul teatral în jos, privindu-i pe furiș fără oprire.

Unii lasă privirea în jos, alții se uită la mine cu frică. Mă bucură asta. Îmi știu de frică. Hainele lor rupte mă fac să mă simt ca un rege. Cei care mă privesc au privirile cumva pierdute și nu îndrăznesc să mă privească mai mult de o secundă. Când ne intersectăm privirile, trântesc brusc ochii în pământ și așa incremenesc.

Sala teatrului stă să cadă. Mirosul de igrasie iese parcă revoltat din pereții scorojiți. Roșul aprins care cândva îmbrăca cu mândrie sala este acum un maro închis. Un maro trist. Cortina atârna greu. Parcă își dă ultima suflare, spânzurată într-un ultim și triumfal joc, așteptând încă aplauzele. Aplauze care nu mai vin. Nu mai vor să vină. Scaunele rupte și pline de praf refuză să aplaude. Pe vremuri, parcă și ele aplaudau falnice și pline de mândrie alături de spectatori. Acum singura piesă care se derulează aici este piesă tăcerii. Piesă morții. Decorurile zac și ele resemnate aruncate în diferite colțuri ale sălii. Niște proiectoare respiră greu creând o lumina difuză ce bate fix pe singurul colț al scenei care este încă viu. Ca prin miracol, lemnele care alcătuiesc podeaua sunt intacte, și-au păstrat până și culoarea. Sunt ca un mic soare în tot peisajul ăla dezolant. Acolo îi înșir, pe scaunele alea jegoase atunci când vreau să le vorbesc.

„V-am mai zis și mă apucă dracii că tre să vă zic de fiecare dată: povestea. Vrei bani trebuie să spui o poveste! Ce poveste spunem noi? Ce facem noi aici? Cum facem oamenii să bage mâna în buzunar și să dea din ceea ce au. Bă.. noi suntem artiști. Noi vindem emoții. Ce nu înțelegeți? Noi asta facem. Vindem durere. Pe bani. Și vreau să fie bani mulți. Ați înțeles?”

„Mihai, treci în față!”

Îl văd cum se ridică spășit și vine șchiopătând cu privirea în jos.

„Uite.. el este un bun exemplu. Cel mai vechi de pe stradă și cel care aduce cei mai mulți bani. Bunul Dumnezeu nu vrea să-i vindece arsura pe care o are la picior. Off Doamne, de 3 ani de zile. Deși am fost la nici nu mai știu câți medici. Offf… Dragul de el!” – spun în timp ce îi ridic brusc pantalonii și las să i se vadă rana adâncă și mare și observ cum îi țâșnește o picătură de sânge după ce o ating fără să vreau.

Îl văd cum se uită încruntat la mine și aproape că urlă: „Tu mă a…”

Moment în care îl strâng tare de umăr, înfigându-mi unghiile în oasele lui și îi șoptesc apăsat: „Dacă mai scoți un cuvânt, te omor!”

„Tu mă ajuți, tată!” – continuă pe un ton calm, lăsând privirea în jos. „Tu mă ajuți și îți mulțumesc!”

Îl privesc aprobator în timp ce îl bat pe umăr.

„Așa.. boală de piele, incurabilă, doar 14 ani, mai are 2 ani de trăit. Față umilă. Nu se poate mișcă din cauza durerilor. Punct. Asta e tot. Asta e o poveste. Asta e povestea. El este artist. Aduce cei mai mulți bani. Oamenii nu știu că asta e doar o arsură care nu se vindecă. Și nici nu-i interesează. La finalul zilei, în nimicnicia lui, omul vrea să se considere erou. Să creadă că a făcut bine. Și că va fi răsplătit. Nu contează cât a furat sau cât rău a făcut în ziua aia. Faptul că da 1 leu, 5 sau 10 lei, anulează totul. Toată mizeria în care ne scăldăm toți zilnic, este anulată de iluzia binelui. Ne scăldăm în mândrie sub masca smereniei. Ăștia suntem.”

„George, ești de 2 săptămâni pe stradă. Ai stat alături de toți artiștii profesioniști din familie. Ai văzut și înțeles poveștile. Treci în față și arată-ne povestea ta. Atenție, vreau să îmi arăți nu să-mi spui!”

Îl văd cum se ridică brusc. Tremură tot. ÎI tremură și dinții în gură. Își ia o poziție de handicapat de gradul 1000, se târăște efectiv până-n față și când ajunge lângă mine, privește într-un punct fix și zice:

„N-am mămică, n-am nici frați, un bănuț va rog să-mi dați.” – și întinde mâna în cel mai nefiresc mod cu putință.

Mă uit la el șocat, parcă nu-mi vine să cred ce îmi aud urechile și zic:

„Cum?”

„N-am mămică, n-am nici frați…”

„Taci!!..” urlu cât mă țin puterile. „Băi idiotule, asta ai fost tu capabil să scoți în 2 săptămâni? Nimic nu mai mănânci. Ce nu mai mănânci? Tu îți bați joc de mine? Asta faci, nu? Îți bați joc de mine? Bă.. tu acum o să dispari. Vreau să pleci de aici. Nu mai ai ce căuta aici. Ți-ai distrus singură șansă la o viață mai bună. Ieși. Ești pe cont propriu.”

Ridic mâna și vreau să îl lovesc când simt o lovitură puternică în spate. Doare al naibii. Îmi iau 2 secunde să încerc să mă dezmeticesc și o primesc pe a două care îmi atinge și ceafa. Cad amețit și îi văd pe netrebnici cum se organizează, scot niște funii de sub scenă, țin câte doi de fiecare mâna și picior și alți doi încep să mă lege. Mă leagă atât de tare că simt cum mă ustură instantaneu pielea și îmi simt sângele clocotind. Inima îmi bate cu putere. Nu apuc să zic nimic că Mihai, artistul veteran, îmi bagă un căluș în gură și zice pe un ton autoritar și hotărât:

„Va mulțumesc prieteni că m-ați ajutat să scăpăm de jigodia asta. Că v-ați ajutat și pe voi. De 2 ani de zile îmi arde piciorul constant. Carne vie. Fără pic de milă. Minte cu nerușinare când spune că are grijă de noi. Nu vrea decât bani și putere. Este malefic și profită de orice ocazie ca să facă bani. Ei bine, azi este finalul lui și începutul nostru.”

Îl văd cum se duce și ridică bucata de podea despre care speram să nu afle nimeni niciodată.
„M-a urmărit netrebnicul!” – îmi spun în gând în timp ce mă ridic ușor în coate.

Scoate geamantanul plin cu bani și continuă pe același ton.

„Fraților, avem bani. Nu e nevoie să mai stăm în văgăună asta. Vreau să avem grijă unii de alții. Vreau să fim mai uniți ca niciodată. Nu o să mai fie nevoie să cerșim și să furăm. Am vorbit cu un preot care ne așteaptă. Ne va ajuta să mergem la școală. Are niște case construite pentru oameni ca noi. Doar să veniți cu mine. Putem pleca acum. Ce ziceți?”

Și văd fericire pe chipurile netrebnicilor.

„Și cu el ce facem?” – întreabă George.

„Măcar asta mic să se gândească la mine” – îmi spun sperând la o minune.

„O să descurce el. Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primește pomană, nu-i așa?” – răspunde Mihai pe un ton rece, privindu-mă sfidător în ochi, în timp ce iese pe ușă, urmat de toți ceilalți.

Mă las pe spate și privesc la cer prin gaura din tavan.

„Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primește pomană! – continui pe un ton șters.

Sursă poză: www.pexels.com